Când m-am așezat la masa aceea, lângă fereastră, în spatele unei perdele fine, mi-am simțit trupul invadat de curentul acela de viață care palpită, uneori izbucnește, alteori explodează. De stihia aia din adâncurile ființei care se năpustește în afară și-și cere dreptul la viață. Și totuși, deseori rămâne neauzită. Frisoane de viață, clocot și pasiune, furtună. Chelnerul sosi. Am comandat o cafea. Apoi am scris pe o foaie rupta din carnetul meu.
Ai idee cât de dor îmi e de tine? Ai idee cât de dor mi-e să despletesc Viața? Nu, nu oricum, ci profund, vibrant, exploziv. Și nu într-un univers paralel. Ai idee câtă viață ascunem sub armura închipuită de cavaleri ai lumii, pozând în neînfrânți? Da, știu, te prefaci. Toți ne prefacem, altfel ar fi imposibilă viețuirea în ziua de azi, după câte o zi de ieri. Știu și că îți tresare uneori câte un mușchi al feței mai ales atunci când te simți descoperit. Vezi ce bine te cunosc? Cum să nu te știu când împărțim același univers de emoții și trăiri? Zâmbește. Mi-e atât de dor de tine!
Am zâmbit. Am așezat banii între coperțile meniului. Am împăturit hârtia și am lăsat-o lângă meniu, și am răsucit puțin lumînarea să picure pe hârtie. Dintr-un dos de linguriță am improvizat o pecete. Apoi am plecat. În urma mea, am zărit cu coada ochiului chelnerul care despăturise hârtia și citise, apoi privise preț de o secundă în urma mea lung.
– Domnișoară, ați uitat ceva, și vru să îmi dea înapoi hârtia.
– Pot să vă rog ceva?
Mă privi bănuitor. Încuviință ezitant.
– Păstrați-o dumneavoastră. Din când în când, dați-o câte unui client trist, ori singur.
Omul rămase perplex, apoi încurcat.
– Uite, acum, în colțul acela, doamna de acolo. Încercați. Puteți scrie pe spatele bilețelului că e o urare de zi bună, dar ar fi mai bine să nu complicați lucrurile, am râs de nedumerirea din ochii lui.
L-am lăsat îndreptându-se spre clienta singuratică. Am ieșit. Prin gândurile mele răzbătea aceeași voce, taincă, profundă, aproape insesizabilă: Și totuși, ai idee cât de dor îmi este de tine?
Am revenit în cafeneaua aceea într-o după-amiază de iarnă, înghețată-bocnă. Mi-am primit cafeaua aburindă la aceeași fereastră. Scriam. N-am fost atentă, când cafeaua îmi fu așezată alături, am sesizat doar că scaunul din stânga mea fusese ocupat. Mi-am lăsat privirea să alunece de-a lungul dungii pe stofa fină de un albastru regal, până sus, la cămașa ce părea argintie în combinație cu culoarea din stofa costumului. Am tresărit. A zâmbit.
– Mă iertați, s-a scuzat omul. L-am întrebat pe chelner dacă domnișoara care lăsase ”biletul fericirii” nu s-a întors. Îmi făcusem obicei să vin de două-trei ori pe săptămână, mereu în alte zile să văd dacă autoarea bilețelului nu se întorsese. Am primit biletul acesta, scrisoarea fericirii cum îi zic pe-aici chelnerii, într-o zi grea a vieții mele. Îmi permiteți să rămân la masa dumneavoastră?
Înainte să încuviințez sau nu, pe masă poposi un buchețel de violete cochet, prins în dantelă și tafta fină. Și totuși, ai idee cât de dor îmi este de tine?- îmi răsuna mie în urechi. Destinul își răsucea mustățile cu clinchet de linguriță pe porțelanul fin al ceștii de cafea.
– Vă simțiți bine, domnișoară?, fui întrebată de vocea plăcută a celui care se instalase volens-nolens la masa mea.
– Da, aveam doar o scurtă discuție interioară cu Destinul, zisei fără a îndrăzni să-mi ridic ochii din adâncurile cafelei.
Pe Lacrima o găsiți cu totul, aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
