Pe Matilda Simona Teodorescu am cunoscut-o în perioada Crăciunului, anul trecut.
Era un tîrg de cadouri – un talmeș-balmeș cu de toate, în inima capitalei: căciuli și fulare croșetate, decorațiuni de brad, jucării din lemn, papioane din placaj, brățări din piele, cusături populare pe pînză cu poliester, poșete pictate cu flori – cele mai urîte flori, șiraguri de mărgeluțe, inimioare, portofele, vin fiert, turtă dulce, fuste crețe pe elastic, borcănele cu pomadă. Matilda expunea bijuterii.
Ceea ce oferea distona atît de tare cu tot restul, încît m-am oprit să aflu și să probez lucruri. Am dat să mă dumiresc asupra codurilor pe care le-aș asocia cu mine, dacă m-aș lăsa pe mîna acestei artiste, și am încercat un inel. Ea mi-a spus: ”știi, locuiesc de mulți ani în București, dar sînt născută în Tulcea, iar ceea ce ai ales vorbește despre cum luminează farul cel nou de la Sulina revărsarea fluviului în mare.”
Am aflat, pe rînd, că a absolvit facultatea de arhitectură, a și practicat meseria cu destul succes, dar s-a pasionat de metalele și pietrele nobile și acum, pe lîngă case, creează bijuterie. Piesele Matildei sînt din argint, cupru și, cîteodată, bronz; ele au o geometrie concisă, captatoare și transformatoare de lumină, și un spirit doritor de coerență. Grafice, bijuteriile sînt anume făcute pentru persoanele care mai degrabă spun scurt că nu știu să poarte țarțamuri, nu le văd rostul și detestă să se lase îmbelciugate.
Mie mi-au plăcut pentru că le găsesc grăitoare, precum bunăoară unele dintre spațiile neașteptate ale urbanului plutind în derivă: o mică grădină îngrijită, în spatele unui zid ramolit, o scară colimason spre o terasă cu perdea verde la mansardă, o curte interioară cu trandafiri, un tavan pictat, o grindă cu icoane vechi ori un basorelief. Sau precum farul din Sulina.
Uneori îmi vine să le spun bijuterii locuibile, cu convingerea că nu comit o peltea de metafore, fiindcă acesta este concretul lor: un colț omenește ocupabil cu privirea, un colaj de memorie veche și actuală pe care îl duci cu tine peste tot, dar pe care îl consideri de necoborît în conversații uzuale.
Într-o seară, la un pahar cu vin, Matilda mi-a spus: ”există o poveste din copilărie care mă animă să fac, azi, bijuterii. Acolo este și codul colajului de memorii de care spui: veche și actuală, mai degrabă posibil de exprimat într-o bucățică de artă purtabilă, decît în fraze. La fel ca lupta între doi dragoni dintr-o tapiserie chinezească veche și prețioasă. Rețin lupta și nu solzii sau flăcările scoase pe ochi și nări. Verbul și nu adejctivele.”
Citiţi şi
Bijuteriile pentru bărbați – între tradiție, simbolism și stil personal
Bijuteriile de aur: o istorie de fascinație și putere
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
