Ne-ndrăgostisem într-o tabără când eu aveam șase ani și ea era clasa a patra. O chema Bianca și era de departe cea mai frumoasă. Serile, toți băieții făceau coadă s-o invite la dans, iar ziua toate fetele voiau să fie prietenele ei. Era mult prea de treabă ca să poată stârni sentimente de invidie în cineva. O plăceau și mamele venite în tabără cu noi. O plăcea și mama.
Era tunsă ca Natalie Portman în Leon. De fapt, semăna mult cu Natalie Portman în Leon. Doar că era o fire mai de manual 1-4. Fata ideală. Frumoasă, in shape, amabilă, dar totuși cu simțul umorului și al aventurii.
Nu te puteai plictisi cu ea.
Odată căzuse pe jos, în viteză, pe niște pietriș. Știu că s-a ridicat imediat și a început să moțoie fără să plângă. Am fost cu ea să se dezinfecteze și panseze. Nu făceam nimic. Stăteam acolo și mă uitam fascinat la ea care își bandaja ambii genunchi. Eu aveam șase ani, ea era clasa a patra.
Simțeam că avem o apropiere imoral de intimă și devenisem conștient că o privesc prea insistent, că o studiez prea în detaliu, așa că începusem să o privesc pe ascuns și să-mi feresc puțin privirea când ea mă confrunta.
Acum că mă gândesc, știu că sentimentul ăsta de vină ne era permanent indus din exterior. De la profesori până la copii, toți spuneau „ăștia or să se căsătorească”, dar, nu-mi explic cum ajunsese așa, căsătoria era în mintea mea de atunci ceva extrem de rușinos. Eu o iubeam pur, nu voiam să ne căsătorim. Căsătoria era pentru oameni care nu se iubesc și vor să-și facă rău. Nu mă-ntrebați, prea multă psihanaliză ca să-nțeleg cum am ajuns să am percepția aia la șase ani, altceva vreau să povestesc.
Într-o seară, Bianca era tristă. N-a vrut să-mi spună ce are. Drept urmare, a dansat cu toți băieții care o invitau la dans. Dansa cu mai mulți pe aceeași melodie blues. Îl lăsa pe unul, îl lua pe altul. Apoi, când se plictisea, de la capăt.
N-am putut să mă abțin să nu plâng și am fugit pe vaporașul în care dormeam și m-am pus în pat. Dunărea manevra ușor patul meu suprapus și simțeam că golul din stomacul meu e mai mare decât mine. Probabil era.
De afară se auzea:
„Please come back to me to Casablanca”.
Și continuarea: „Ainever bi lala uit u bai ior said”. Așa era pentru mine.
A doua zi plecam. După o săptămână în paradis, mă despărțeam de ea extrem de rănit. Nu înțelesesem de ce dansase cu toți băieții mai mari decât mine, pentru care până în acel moment nu prezentase niciun interes. În noaptea aia mă simțeam atât de greu de gelozie, că nu m-ar fi mirat să mă scufund cu tot cu pat în Dunăre.
Știam că e o ultimă șansă să ne vedem. Ea stătea în Pantelimon, eu în Drumul Taberei. Ea avea 10 ani, eu 6. Să parcurg distanța dintre cartierul ei și al meu o simțeam de parcă ar fi trebuit să vizitez o mătușa din America, pe care n-am cunoscut-o niciodată până a murit, pentru că nu am primit viza.
La fel și diferența de vârstă dintre noi. Simțeam că a fost un context care ne-a adus împreună și a fost prielnic dezvoltării iubirii mele pentru ea, dar maică-mea îmi repeta întruna „tu intri într-a întâia, ea într-a cincea” și nu aveam încotro altfel decât să o cred.
De aia am făcut astfel încât să stau lângă ea în autocar. Eu la geam, ea pe locul de la coridor. Ne tot schimbam pozițiile, drumul lung ne-a răpus și am dormit unul peste celălalt. Cu capul în poala ei. La un moment dat, cu un obraz pe unul din sânii ei micuți. A adormit și ea, am ținut-o de mână. Mă simțeam cel mai norocos băiat din lume. Eram mândru și voiam să ne vadă toți băieții cu care dansese cu o seară în urmă. Uitați de lume, pe o banchetă, într-un autobuz, încolăciți în somn.
Când am intrat în București, a început vânzoleala. Copiii se agitau. Autobuzul se oprea undeva în Pantelimon. Eu nu voiam să cobor. Ceva-mi spunea că n-o să ne mai vedem niciodată. Mama cuiva a remarcat:
„Mare dragoste pe copiii ăștia”.
A zis-o dur, deranjată de sentimentele alea care se înfiripau. M-am simțit iar vinovat, avusesem parte de o fericire căreia acum îi sunase ceasul, trebuia să se termine.
Mi-a venit să plâng, dar m-am abținut. Știam că băieții nu plâng, că aia e treaba fetelor, așa ni se zicea la grădiniță. Stăteam pe interval, cu autocarul oprit pe marginea drumului, cu mirosul acela de benzină atât de puternic, pe care-l voi asocia mereu anilor 90. Și cu mama care urla la mine să cobor pentru că autocarul nu poate aștepta după noi.
Bianca mă îmbrățișa năucă de somn și mi-a spus cald, cu tonul ei:
„Să dea Dumnezeu să ne mai întâlnim vreodată”
Cred că a fost primul și ultimul „să dea Dumnezeu” pe care mi-l amintesc, deși am trăit ani de zile înconjurat de oameni care-și plasau speranțele Dumnezeului lor.
Nu-mi amintesc alte lucruri pe care le-a zis, dar asta am considerat-o ani de zile una din cele mai frumoase propoziții din lume. Cine stie, ea era mai mare, o fi învățat-o și ea din vreun film.
Atât de mult m-a marcat că peste cinci ani, când am participat la un concurs de literatură, mi-am încheiat compunerea fix așa: „Să dea Dumnezeu să ne mai înâlnim vreodată.”
Am coborât și am adormit în drumul spre casă.
Am început grădinița și m-am îndrăgostit de Miruna.
Şi de Miruna erau îndrăgostiţi toţi baieţii. M-am despărțit și de Miruna, dansând împreună „camnagiio al bi uieting long tan go, uerciu căm from uerciiu go, camnagio”. Am fost singura pereche care nu s-a împiedicat de mochetă. Mama a fost foarte mândră. Arăta casetele vhs vecinelor și le spunea
„Ei au fost singurii care n-au căzut pe jos. În rest, s-au împiedicat toți”.
Am început școala și Bianca era o amintire tot mai pală. Până mi-a arătat verișoara mea niște poze cu ea dintr-o altă excursie. Ele mergeau la aceeași școală. Mi-a zis:
– N-ai mai iubi-o, sigur. A crescut prea mult. Are țâțele prea mari. Uită-te și tu.
Dar eu tot voiam s-o întâlnesc aiurea pe stradă și să-mi zică
„Uite că ne-am întâlnit… Ce mai faci?”.
Bianca, meritai acest elogiu.
Pe Gabriel îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
