Ce fel de titlu e ăsta? Probabil că, atunci când îl veți citi, vă veți gândi că autoarea articolului încă nu s-a trezit după petrecerea de Revelion. Ba da, m-am trezit, chiar bine de tot. Iar de îmbătat n-am făcut-o decât de două ori în toată viața mea: în copilărie. Azi despre asta vorbesc: despre amintiri. Cu gust de țuică de prune, ce-i drept. Înainte de țuică, însă, a fost vinul.
Acum mai bine de trei decenii, la o nuntă unde era strânsă toată familia, copil fiind, mi s-a dat și mie să gust puțin vin roșu. Că așa era pe vremuri la țară, oamenii, de fericire și cu educația pe care o aveau (unii dintre ei), le dădeau și copiilor să guste o picătură. Două, trei… Și iată cum, m-am trezit cum mama mă ia din toiul petrecerii, că era petrecere serioasă și mă duce, pe 4 cărări prăfuite de țară, spre odaia mea. Abia reușea să mă țină că eu tot cădeam. Mergeam amândouă și râdeam și parcă aud și acum glasul meu cristalin de copil. Până la urmă, am nimerit camera în care m-a băgat la somn. Ea, mama, nu era beată. Eu, însă, eram amețită bine. Și mă manifestam nu doar prin faptul că nu mă mai țineam pe picioare, dar și printr-un râs atipic ce parcă prevestea ce avea să urmeze. Astfel, la doar o săptămână, unul dintre cei mai veseli, mai sănătoși și mai blânzi dintre petrecăreți avea să nu mai fie. Un accident stupid și așa s-a încheiat viața unui om. Avea 50 de ani și nicio carie în gură. Că așa fusese el: sănătos tun, slab, drept și în putere, cu origini ardelenești. Cu chef de viață și de râs, altruist, mereu săritor și mare iubitor de animale. Sunt sânge din sângele lui și nu l-am uitat nicio clipă deși, cum spuneam, au trecut peste trei decenii de atunci.
Aia a fost prima mea beție. Cea pe care mi-o amintesc cu plăcere că are miros de copilărie și de viață fără griji, dar și cu durere că am pierdut unul dintre cei mai dragi și mai blajini oameni de care aș fi avut atâta nevoie…
Apoi au mai trecut 4-5 ani și am mai pierdut o ființă dragă. Una care mă știa de bebeluș, care mă alinta și care m-a crescut cu toată iubirea. Ca o mamă.
În copilărie am fost răsfățată că eu știam că am trei țări. Știam că merg la țară la bunicii ce m-au crescut, apoi la țara celorlalți bunici, apoi la a treia țară. Așa-i spuneam celei de-a treia, deși era vorba despre un cartier din București. Și asta pentru că oamenii locuiau la casă. Era locul unde mergeam des în vizită, la niște rude foarte apropiate care mă cunoșteau de când m-a născut mama. La ei vedeam campionatele de fotbal, la ei răsfoiam Neckermann-urile și tot la ei m-am și îmbătat a doua oară. Că despre beții vorbesc azi.
Dar… până la beții, să vă spun de măsele. Când eram eu mică, de iubită ce eram, bunica mea nu știa să-mi refuze nimic, absolut nimic. Așa că am mâncat câte bomboane am vrut eu în copilărie, iar dantura mea de la un timp și-a cerut drepturile.
Așa se face că într-una din serile când eram la a treia țară, printre rude, m-am trezit cu o durere de dinți de am zis că nu-i adevărat. Oamenii, săracii, mi-au dat ei un calmant, dar durerea parcă mai rău își făcea de cap. De capul meu. Așa că, ce s-au gândit ei, să-mi dea țuică. Pentru clătit în gură. Țuică d-aia de țară că știam bine cum se face, doar văzusem de atâtea ori cum picură prin acel tifon. Aveam și ceșcuțele mele mici din care gustam, așa caldă de pe foc. Puneam puțin zahăr și mă delectam ca marii degustători de vinuri din Franța sorbind încet.
Acum însă țuica era pe post de medicament. Atât îmi mai amintesc că mi s-a spus să clătesc bine, ca să amorțească locul și să scuip. Și eu am ascultat. Am clătit bine de tot, de mai multe ori, dar de scuipat, am uitat. Ce sunt eu de vină că a mai scăpat și pe gât? Și iată cum, când a dispărut durerea cred că eram deja în pat, sforăind.
Asteau au fost bețiile mele, din toată viața mea de om și ele îmi sunt dragi că ele sunt asociate cu oameni pe care nu-i mai am acum. Cinci persoane dintre cele de atunci acum nu mai sunt printre noi. E drept că două au murit după vârsta de 70 de ani, dar ceilalți trei… ei chiar erau tineri. Și măcar de-am fi avut poze împreună. Dar n-avem, că așa e omul, crede că are timp și o lasă pe mâine: “Lasă că mâine îmi sun prietena s-o întreb ce mai face”, “of, n-am timp de mama, îi telefonez marți”, “hai că am văzut de pe FaceBook c-a postat ceva ieri, ce sens mai are să-l întreb dacă a început bine anu,l că era veselă poza aia postată”. Vă sună cunoscut? Și apoi te trezeti așa pe final de an cu un mesaj de “La mulți ani“, de la o persoană cu care cândva ai împărțit niște momente din tinerețe, frumoase. Și ați râs împreună. Dar, undeva, pe parcurs, s-au mai răcit relațiile. Și au trecut luni de când i-ai scris ultima dată. Și îi răspunzi și tu cu “La mulți ani“ crezând că e doar un mesaj de complezență. Și apoi ea revine cu alt mesaj în care îți spune că anul ce tocmai se încheie a pierdut pe cineva drag din familie. Un om sănătos, răpus de acest virus cumplit de care știm cu toții. Și îți dai seama că uite, ai fi putut face mai mult. Să fi sunat acel om mai des, să-l fi întrebat de sănătate. Ce dacă vă desparte o distanță fizică? Un mail nu costă nimic. Și, nu doar că n-ai sunat, dar ai mai și judecat omul, zicând: “ia uite, frate, alt mesaj de Crăciun scris la repezeală”. Și apoi realizezi cât de mici suntem noi, muritorii, și cum credem noi că le știm pe toate. Și cum nu vedem că ne pierdem în detalii, ne răcim nici noi nu știm de la ce, prieteniile nu au timp să se sudeze pentru că noi nu avem timp să investim în relațiile cu oamenii. Și apoi ne mirăm de ce în secolul ăsta, în care există o multitudine de canale de comunicare, oamenii încă mor singuri în casă…
Despre asta e azi, despre bețiile care ne amintesc de oamenii dragi cu care râdeam cândva, dar și despre bețiile din care trebuie să ne trezim. E despre persoanele lângă care am ciocnit poate chiar la cumpăna dintre ani sau la diferite evenimente importante din viața noastră și de care am face bine să avem grijă.
Amintirile trebuie să rămână în trecut acolo unde le e locul, iar noi să învățăm să trăim prezentul și să apreciem pe cine avem… AZI, cât încă nu fug lunile și ne trezim buimaci la bilanțul din decembrie.
Guest post by Florina Turuga
Toate articolele Florinei, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
