Natura muncii noastre ne-a făcut să ne intersectăm de câteva ori. Mai mult țineam legătura prin mesaje despre activități, conferințe, invitații. Deja îmi părea ezitantă, rece și în căutare de permanent nou, cumva nu o suportam, însă abia așteptam ca inboxul meu să strige „Ai un mesaj nou de la Leah!”. Eram de părere că nu are ce căuta în munca aia, nu se încadra în tiparele cunoscute de mine și utile. În ultimii ani, mesajele ei erau clipele de relaxare între zborurile de la Kabul la Manilla și către Bogota – toate în conflict armat sau război civil – și întâlnirile cu membri niciodată-hotărâtului guvern libian. Niciodată mesaje personale; ba da, și-a cerut scuze o dată că nu îmi făcuse revista presei din Asia centrală, într-o zi, pentru că era bolnavă. I-am răspuns sec și expeditiv „am televizor și în avion”; fără urări de însănătoșire, nu-mi pasă, sau începuse să și asta mă enerva. Gândurile mele erau prea mult la ea, asta mă făcea ineficient. Lipsită de eficiență era și ea în ultima vreme; mă făcea să mă gândesc ce mai începuse, cu cine, cum se mai expunea de data asta.
Astăzi mă enervase mai rău. Nici măcar o scuză, nimic, telefonul închis – uneori mai fuge aiurea, niciodată când trebuie să fie activă, totuși. Până acum? E cazul să o înlocuiesc?
Avionul aterizează pe aeroportul Transilvania, cumva un fragment de răsărit se vede în dreapta mea. Nu știu de ce am ales Târgu Mureș de data asta, dar nici nu trebuie să știu. Cel mai sigur e să aleg alte puncte de tranzit de fiecare dată. Acum însă, eram la limita puterilor. Decolasem de undeva între An Nasiriyah și Al-Basrah, din Irak, voiam doar odihnă. Mi-am zis să merg la Sighișoara. Nu fac rezervare, plătesc doar cash, o să găsesc – sper – ceva pe acolo.
Am găsit o mașină spre Sighișoara, nu știu când am ajuns, m-a trezit șoferul – am luat „ocazie”; ce imprudență, să adorm într-o mașină străină. Cândva nu o să mă mai trezesc, dacă o țin așa.
Cobor și apelez un număr din agendă, să găsesc poate ceva cazare… retrasă. Mă lămuresc. O să merg la Casa Wagner, Eszter mi-a zis că acolo ar fi cel mai bine, tocmai se încheiase un team-building (știu eu ce se „clădește” în sesiunile astea) și că e gol acolo, să iau cheia de la biroul ei, a lăsat-o la portar.
Găsesc clădirea și mă opresc. Admir. Două clădiri, de fapt, din secolul XVIII. Aici mi-aș aduce iubita, dacă aș putea să fim singuri, să fie gol ca acum, gândesc. Dacă aș avea o iubită. Dacă mi-aș permite să am. Intru – beznă, dar sunt obișnuit, iar instinctul de conservare îmi spune să nu aprind lumina, ar da de bănuit dacă cineva mai știe că e goală clădirea; dacă Eszter știe, poate să mai știe și altcineva – și încep să urc. Cheia e pentru o cameră de la etajul al doilea, am mai fost aici. Rememorez: pat dublu, central, noptiere cu lămpi, măsuță cu oglindă, comodă, o masă lângă un perete, două ferestre înalte cât camera – prea expus, dar o să fie o noapte de odihnă și atât, e ok.
Cheia în broască și… e descuiat. Dar Eszter mi-a zis că… Duc mâna la tocul revolverului și împing ușa lin, e bine că nu face zgomot. Dinăuntru se strecoară o lumină care curge. Da. Curge, nu izbește, e anormal… Lumânări? Și totuși, întunericul nu e străpuns suficient de bine, abia deșlușesc formele mobilei. Privirea mea obișnuită cu întunericul nu-mi dă semne de pericol, intru și închid ușa în urma mea. Ce naiba am? gândesc, când realizez că, închizând ușa, m-am întors cu totul cu spatele la cameră – ar trebui să mai… Îngheț. Simt o mână pe umăr, coborând.
– Vin roșu sau alb? – spune o voce ca de copil, moment în care înghit în sec de ușurare că mâna nu-mi era ostilă; – Ai avut curaj să vii tocmai la ușa asta, îmi spune, luându-mi mâna și punând-o pe pieptul ei, lângă inimă.
– Dulce să fie, răspund, încă neputând să-mi revin din uimire. Ea, aici. O recunosc doar pentru că am întâlnit-o o singură dată, la prezentarea unui proiect de investiții. Atunci doar ne-am salutat, deși ne știam deja și lucram împreună – să spun așa. Am revăzut-o în aceeași seară, la un restaurant, însă nu fusesem împreună. Îmi amintesc, o priveam de la câteva mese distanță, o sorbeam, dar știam ce trebuie și ce nu. Trebuie? La naiba, măcar în viața personală nu există „trebuie”!
– De fapt, aș vrea un rosé…
– Mie îmi place cel roșu. Hai, așază-te… Mă îndeamnă încă, ținându-mi mâna între ale ei. A așezat masa altfel, așa că stăm față în față și o pot vedea și în oglindă. Dublu-ea. Pe drum, voiam niciun-ea. Punct marcat, bravo – o felicit în gând – dar tu cum ai ajuns aici…? Nu rostesc întrebarea. Cumva, sper că încă sunt în mașină spre Sighișoara, dormind, și că visez. Dacă și ea a fost în stare să mă găsească, ba chiar să fie înaintea mea undeva unde urma să ajung, chiar e grav. Uf, rău – îmi spun și-mi dau o palmă peste ceafă, în gând.
Licoarea curge în pahare, cumva se oprește din turnat chiar când trebuie, dar fără să își mute privirea de la mine. Concha Y Torro Terrunyo Carmenere, văd. Chile, regiunea Peumo, de ce o fi ales tocmai asta? Și mai ales, cum? Are gusturi bune, poate o să mai lucrez cu ea – îmi spun.
Îmi întinde paharul, vreau să-l iau, nu, mâna ei își continuă mișcarea și mi-l pune la buze. Fața ei e atât de aproape. Sorb, uimit încă, și mai uimit de purtarea ei. Și mai uimit sunt că în loc de vin, mirosul pe care îl simt provine de la ea, levănțică. Sunt copleșit de senzații, vinul și parfumul, ea acolo, ca și cum…
– Uite – îmi spune, retrăgându-se – nu vreau să-mi vorbești, nu e bine să știm prea multe unul despre altul, am vrut să te întâlnesc, atât. Mâine o să fie ca și cum clipele astea nu ar fi existat, și e bine așa. Degetele ei se plimbă pe mâna mea așezată lejer pe masă, privirea îi este puțin în jos, dar am văzut un fel de lucire în ochii ei. Reflexie de la lumânări? Lacrimi? Nu ar avea motiv, mi se pare… Abia acum îi observ părul încă umed și brusc, o doresc. Însă îmi așez cealaltă mână peste a ei și…
– Bine, Leah, clipele astea vor exista doar acum și aici. Mâine, nu au fost.
Își ridică privirea și oftează, parcă a ușurare, parcă a dor – nu poate să fie dor, ne-am văzut o singură dată în treacăt. Timpul s-a dilatat, lumânările de pe masă sunt aproape pe sfârșite, nu îmi dau seama cât a trecut de când am intrat în cameră și până acum.
– Mulțumesc! Atât, nu trebuie să știi pentru ce. Mergi la nani – nani? Parcă vorbește cu un copil, ce tot are? – O să vin și eu, spune ieșind din cameră.
A doua zi sunt trezit de soare. Caut, cu ochii încă închiși, trupul pe care l-am simțit lipit de mine noaptea trecută. Nu s-a întâmplat nimic, știu, doar mi-a dormit în brațe. Nu am mai fost atât de odihnit și nu mi-a mai fost atât de bine, de ani buni. Nu e acolo. Dau, în schimb, peste un bilet și ,cu ochii abia mijiti, – parcă îmi revine și uimirea de noaptea trecută – citesc: „Am fugit devreme să-ți fac revista presei, bestie! O să ne mai găsim…” – „Bestie”? Eu? De când…?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce sunt singură la aproape 40 de ani? Pentru că îmi permit!
Anthony Hopkins: “La mulți ani, distracție plăcută! Dacă vei fi mahmur după, amintește-ți de mine”
Acum, că ești aici, arată-mi ce să fac cu tine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
