De fiecare dată când țin în palme bucata aceea de cărămidă roșie desprinsă din Zid, îmi aduc aminte de toate întâmplările acelei perioade și îmi dau seama că nu există destin, ci oameni care au în mâinile lor frâiele puterii absolute asupra vieții semenilor, pe care îi subjugă așa cum știu ei mai bine, punând în joc întreaga lor inteligență. Înzestrarea aceasta a lor vine dintr-o zonă străină oricărei forme de umanitate, în numele căreia clamează binele societății.
Berlin. 13 august. Blestemată zi a anului 1961, care își scurgea orele greoi, ca o miere zaharisită. Cu o seară înainte fuseserăm împreună la Teatru, se jucase Faust, nu mai știu decât că avea mâinile foarte calde, mai calde ca de obicei. Și că despărțirea la colțul străzii a fost precipitată. Din mijlocul orașului s-a auzit zgomot de șantier până târziu în noapte. Cine să bage de seamă? Se construise mult în ultima vreme, cu toate că lumea părăsea capitala ca într-un fel de exod. „Poate că ar fi mai bine să nu ne mai vedem un timp”, sunaseră ultimele lui cuvinte, și am înțeles abia a doua zi că o catastrofă nu vine niciodată singură. Oamenii au un fel al lor de a intui pericolul și de a încercă să se abată de la calea pe care destinul le-o așază înainte fără voia lor. Alții se lasă în voia sorții, indiferenți dacă drumul trece prin deșert sau prin cea mai frumoasă câmpie cu maci. N-am pretextat, deși găseam cu totul și cu totul surprinzătoare și injustă propunerea lui de despărțire, pentru că ea nu fusese anticipată ne niciun semn. Din contră, în ultima vreme, mă năucise cu dovezile lui de dragoste, pe care le luasem foarte în serios, pentru că erau (sau cel puțin păreau) foarte sincere. Niciodată n-am știut să apreciez granițele sincerității unui om și am pierdut enorm, descoperind mai apoi că ele sunt extrem de schimbătoare. Oamenii pot minți atât de autentic, chiar și atunci când își spun rugăciunea.
Foto: Zidul Berlinului, 1962, autor Henri Cartier-Bresson
Dimineață terifiantă: între Est și Vest, în trupul cald al orașului abia trezit din somn, un brâu înalt de sârmă ghimpată îi despărțea în două inima, ca în cărțile poștale de despărțire. Curând, între cele două ziduri de beton s-a ridicat o așa-zisă „zonă a morții”, de aproximativ 150 m, păzită de soldați înarmați cu mitraliere. Cu fiecare metru care se înălța, drama pe care o simțeam la fel de acut ca în ultima zi se estompa, făcând loc unei angoase colective, pe măsură ce asistam pe viu la coșmarul căruia îi cădeau pradă zeci, poate sute de oameni, despărțiți de familiile lor, nimeni nu putea ști pentru cât timp.
Trista mea poveste de dragoste ratată îmi apărea atunci atât de meschină, încât m-am simțit rușinată. Înapoia zidului, cu fruntea pe construcția grosieră din ciment netencuit, mamele își strigau copiii cu glas de fiară înjunghiată, rănindu-și palmele de cărămida rece. Suferința mea nu mai avea acum nici timp, nici loc, nici nume. În fața mea, istoria nota cu litere de sânge în carnea familiilor ciopârțite de un regim al oamenilor împotriva oamenilor: 155 km de zid, 127.5 km de gard electric, 302 turnuri de pază, 20 de buncăre și 11.000 de soldați însărcinați cu păzirea lui. 138 de persoane au muriseră împușcate sau au suferit accidente fatale în încercarea de a trece zidul. În Germania de Est, zidul era numit „Pavăza de protecție antifascistă”, de vreme oamenii legii susțineau că zidul era menit să-i protejeze pe cetățeni de fasciștii occidentali și de spioni. În Germania de Vest, i se spunea „Zidul Rușinii”, de către Willy Brandt, la acel moment primar al Berlinului de Vest (și viitor cancelar al Germaniei).
Îmi aminteam din ce în ce mai rar de el și de gestul inexplicabil pe care îl făcuse, ca și când mintea mea se străduia să astupe toate crevasele prin care s-ar mai fi putut strecura vreo umbră de speranță că ne-am putea revedea vreodată. În același timp, măsurile de securitate din jurul zidului se înmulțeau, astfel încât, în partea est-germană, oamenii nu mai aveau nici măcar dreptul de a se apropia de fatalul obstacol gri, ca un cer etern sufocat de nori negri, amenințători, prevestitor de furtuni. De cealaltă parte, o galerie întreagă de grafitti strigau în culori stridente dorința de eliberare și de regăsire cu cei dragi, pierduți de partea cealaltă a infernului. Oamenii se îndreptaseră unii împotriva celorlalți, cu zăgazuri și arme de foc, instituind un cod implacabil al deznădejdii și al morții.
El rămăsese pe partea cealaltă, cu ce preț și ce scop nu știu nici până astăzi, când zidul e demult o amintire. Mult timp, chiar la doar câteva ore după căderea zidului și în lunile ce au urmat, Die Mauerspechte, „ciocănitorii de zid” cum îi numesc nemții, au dărâmat infamul Zid bucată cu bucată, vânzând micile pietre colorate pe post de suveniruri turiștilor străini, iar zgomotul ciocanelor mi-a rămas în urechi asemeni vocii lui, cerându-mi să îi înțeleg nevoia de spațiu. Pe ruinele vechii dureri, s-a ridicat libertatea mea și a tuturor celor care au călcat în picioare liniile trufașe ale granițelor, desființate, dacă îmi aduc bine aminte, la 1 iulie 1990.
Berlinul e atât de frumos în vara aceasta, cum n-a fost niciodată, sub Poarta Brandembrug doi îndrăgostiți se sărută în văzul lumii, iar el îi sărută mâna, parcă cerându-i iertare. Câțiva porumbei se alintă în soare, ciugulind de pe jos rămășițele unui corn aruncat de un trecător grăbit. Între oameni se simte căldura care animă spiritele și mă gândesc că viața, cu tot neprevăzutul ei, cu obstacole transformate în ziduri de fier și de piatră, e una din realitățile în care trebuie să locuim cu drag de ea și cu îndrăzneala de a răzbate până la celălalt capăt, acolo unde se află libertatea. În trupul de piatră al timpului, poveștile rămân nefisurate, turnate în metalul rece – dar indestructibil – al amintirilor.
Guest post by Alexandra
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
