Discuţie de sâmbătă seara, în bucătărie, deasupra a două pahare de vin, brânzeturi şi nişte focaccia. Copilul parcat până duminică la bunici. Tihnă şi burghezie.
– Care o fi cea mai grea parte a meseriei noastre?
– Emo…, dau să răspund şi mă împiedic într-un gând. Nu, ăsta ar fi răspunsul standard. Emoţiile nu mai sunt o gogoriţă de mult. Sunt doar acel ceva eminamente necesar, care te ţine în priză şi nu îţi dă voie să te desprinzi de adrenalina unui interviu greu, a unei prezentări lungi sau a unei mulţimi care aşteaptă să o convingi.
– Capacitatea de a nu te auto-pastişa. Chiar cred asta. În momentul în care simţi că ai descoperit o reţetă, ai nevoie de un reset general, pentru că reţetele n-ar trebui să funcţioneze decât în bucătărie, unde vorbim acum despre ele, şi numai cu unt, nu şi cu oameni.
#
Luni dimineaţa
„Nu numai că aţi fost binecuvântată cu talent, ci şi cu o persona absolut fermecătoare. Mulţumesc! Şi Dvs.”
Uitasem complet acest mic aparté flirty dintr-un interviu ultra high-profile pe care l-am făcut anul trecut. Îl pregătesc de difuzare şi revăd imaginile. Vizavi de mine, pe fotoliu, cu lumina perfect pusă, părul perfect aranjat, machiajul perfect întins, dantura perfect strălucitoare, ţinuta perfect potrivită unui interviu de televiziune, ridurile perfect estompate cât să păstreze naturaleţea, dar să încurajeze uimirea, engleza perfect stăpânită şi ideile perfect exprimate, stă una dintre cele mai iconice, mai influente artiste ale muzicii clasice din ultimii treizeci de ani.
„Cât de mult contează imaginea pentru un muzician clasic?”
Anne-Sophie Mutter
Zâmbetul e perfect în continuare, doar că s-a retras din ochi, care se colorează cu o fâşie de duritate doar de mine şi la gros-plan percepută.
„Pe vremea când mă formam, nu exista acest cuvânt. Imagine. Mi-aş dori ca această întrebare legată de imagine şi toată această preocupare să dispară din rândul generaţiilor care vin după mine. Le ucide inocenţa artistică şi inocenţa spiritului.”
Sub masca unui răspuns perfect profesionist, ai zice că nu prea am brodit-o cu întrebarea. Totuşi, într-o lume, oricum, mai puţin glamuroasă decât cinematografia, teatrul, muzica pop sau moda, femeia din faţa mea îmbracă pe scenă exclusiv creaţii Galliano, care îi subliniază silueta longilină, e unul dintre ambasadorii Rolex, îşi poartă cei 53 de ani cu o graţie suverană, hrănită cu ape termale şi accesorii minimaliste, iar din spatele fotoliului ei pândeşte make-up artist-ul, aşteptând finalul discuţiei noastre, ca să îi desăvârşească o buclă pentru următoarea filmare. E excepţională în Vivaldi, e bestseller-ul absolut al „Anotimpurilor”, cântă cu aceeaşi înflăcărare Paganini şi compozitori contemporani şi, în general, e una dintre acele câteva figuri care comunică muzica clasică oricui, indiferent de alfabetizare. Precum Callas, Pavarotti, Bartoli, Lang, Vengerov.
„Când devii un bun comercial, înseamnă că te-ai pierdut”.
Bizar cum îmi spune acest lucru o laureată a patru premii Grammy, care a vândut nişte bune zeci de mii de discuri, suficiente, aşa cum se afirmă într-un articol din The Independent, să îşi cumpere un Porsche fără credit cu buletinul. Discuri pe a căror copertă este ea, ravisantă în rochii fără umeri, frumoasă şi zveltă, plămădită din patimă, stil şi charismă.
Stau şi mă gândesc, de când am terminat de văzut interviul, la vreun exemplu de performer în muzica clasică de astăzi la care imaginea… să nu conteze. Care să fie plinuţă, să aibă mătreaţă, să nu dea pe la sală, cu burtă, cu vârfurile despicate, cu rujul brânzit, cu… Care să vină hâit la audiţii, să nu deschidă trei nasturi la cămaşa cambrată, să poarte aceeaşi rochie de două ori în concert, să nu facă shooting-uri cu fotografi creditaţi Vogue sau Vanity Fair. Hmmm, nu… Nimic. Vorba lui Twain: „Tom? Niciun răspuns”. It ain’t over until the fat lady sings a rămas doar o vorbă bună de punctat, cult, în cap, dar până şi referinţa ei primară în lumea operei (aria Brünnhildei wagneriene, lungă cât o zi de post şi dând exact în finalul „Amurgului zeilor”) s-a subţiat şi a intrat pe detoxifiere şi reinventare.
Barcelona, 1987
Non-operaticilor, mai ţineţi minte „Barcelona”? Montserrat masivă, drapată în rochiile ei fără formă, eliberând cascade vocale şi pianissime stratosferice care, pentru unii, au deschis în acel moment zăgazurile teatrului liric, acolo unde plutirile pe-un fir de voce ale divei catalane erau la ele acasă. Nu ştiu dacă mă înşel, dar ea este ultima exponentă a unei perioade în care perfecţiunea sonoră nu se sinchisea de numărul de pe eticheta de la spate. Opera, un gen atât de paşnic, a dat materie primă tabloidelor vreo douăzeci de ani mai târziu, când Deborah Voigt nu a intrat într-o fatală little black dress la Covent Garden. Debbie, o Brünnhildă tipică, a stat la baza unei alte vorbe de duh, pe care numai britanicii, cu umor chirurgical, puteau s-o născocească: It ain’t over until the fat lady slims. Ceea ce soprana noastră a şi făcut, printr-un bypass gastric, care i-a redus talia considerabil, dar, din păcate, şi resursele vocale. Venerabila Jessye Norman, o colosală statuie de abanos, înzestrată cu unul dintre cele răscolitoare glasuri din ultima jumătate de secol, a cotit-o exclusiv pe jazz de când statuia s-a transformat în statuetă.
Nu, nu îmi vine în minte absolut niciun exemplu de cântăreţ sau muzician clasic bestseller din ultimii douăzeci de ani care să nu arate bine: despre Renée Fleming, Angela Gheorghiu, Anna Netrebko, Karita Mattila, Olga Peretyatko, Sonya Yoncheva, Elina Garanča, Ruxandra Donose, Joyce di Donato, Kristine Opolais nu are rost să mai vorbesc. Băieţi: Jonas Kaufmann, Juan Diego Florez, Piotr Beczala, Mariusz Kwiecien, Vittorio Grigolo, Dmitri Hvorostovsky, Ildebrando d’Arcangelo, Ildar Abdrazakov, Brandon Jovanovich… Unde sunt tenorii de altă dată, cu burţi şi bărbi agăţând sub gâturile de aur, cu helănci şi cămăşi hawaiene? Azi e vremea redingotelor strânse pe trup şi a cămăşilor cu plastron sub care se intuiesc coline de muşchi definiţi între repetiţii.
Anna Netrebko, Yusif Eyvazov
Nici lumea muzicii instrumentale nu e mai prejos. Vioara, cel puţin, e campioană. Doamna care mi-a prilejuit aceste reflecţii, dar şi Julia Fischer, David Garrett, Janine Jansen, Maxim Vengerov, Hilary Hahn, Nicolai Znaider, Sarah Chang, Joshua Bell, Isabelle Faust, Renaud Capuçon şi lista e departe de final. Hélène Grimaud, Jean Yves Thibaudet, Yuja Wang, Gautier Capuçon nu fac decât să întărească rândurile performerilor din lumea muzicii clasice care vând cu chipul cel puţin la fel de mult ca şi cu sufletul cuibărit în instrumente. Într-o lume guvernată de marile case de discuri, în care concurenţa e mai feroce ca oricând, iar publicul e asaltat de stimuli din toate părţile, în care afişele sunt din ce în ce mai mari, iar biletele vândute din ce în ce mai puţine, imaginea contează. Mult.
#
Discuţie de luni seara, în bucătărie, deasupra unei farfurii cu paste şi fără strop de vin. Copilul face ferme în sufragerie.
– Mai ştii ce m-ai întrebat alaltăieri? À propos de meserie?
– Aham…
– Cred că ştiu. Să ai prezenţă de spirit. Să îi spui celuilalt, indiferent cât de high profile e, articulat şi argumentat, „staţi puţin, atunci explicaţi-mi asta!”
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Stelian Tănase – De ce nu mai vor venețienii turiști
4 greșeli de stil pe care italiencele nu le fac niciodată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
