Este un film despre sexualitate nu despre sex. Mai exact despre cunoașterea lumii prin trăirea sexualității. Filmul încununează suprarealismul cinematografic, tot așa cum „Procesul” lui Orson Welles din 1961 este punctul culminant al expresionismului.
Paradoxal, dar ambelor curente estetice le-au trebuit decenii să aștepte maturizarea motoarelor creatoare la doi giganți ai artei filmului pentru a fi reprezentante plenar. Recunosc că în percepția acestui film informația estetică, deci gradul de cultură al spectatorului, joacă un rol important. Nu poți percepe corect, nu poți așeza la locul potrivit în propria memorie senzitivă această peliculă, fără să ai niște date. Și aici intervine rolul criticii, al „introducerilor” pe care mai toate cărțile serioase le au înaintea textului propriu-zis. De ce? Pentru că filmul lui Luis Buñuel este unul special.
Suprarealismul ca idee și stil emerge dintr-un manifest. (Nu cel Comunist) ci al lui Bréton (1924 – Manifest des Surrealismus) care încerca în plan estetic să integreze ideiile lui Marx, Rimbaud și Freud. Primul film surrealist îi aparține tot lui Buñuel (la care a lucrat și Dali): „Câinele andaluz” 1929. Filmul din 1967 este un fel de finisare a acestuia.
Al doilea lucru care trebuie cunoscut pentru a percepe corect filmul, este anul de producție, amintit mai sus și locul apariției: Paris. Opera cinematografică apărea într-o piață artistică în care personalitatea creatorului juca rolul principal. Noul val francez domina în prestigiu (Godard, Truffaut, Resnai), dar marile nume erau, pe lângă Buñuel, Bergman, Welles, Wajda, Pasolini, Antonioni sau (mai ales) Fellini. Deschiderea maximă a filmului către construcția estetică prin implicare socială, dar și prin desăvârșirea mijloacele de expresie, era vântul care bătea cel mai tare peste lumea filmului în acel an (Tarkovski realiza, tot atunci, încă neștiut și cu mari probleme de cenzură, „Andrei Rubliov” – capodopera absolută a filmului până în această clipă).
Deneuve îmbrăcată într-un mantou Yves Saint Laurent
„Belle de jour” are o falsă narațiune, ușor melo, ușor film noir, dar o structură onirică perfectă, adecvată modalității de expresie. În fapt, filmul nu ne spune o poveste decât la nivelul primar, terestru, trivial. Dacă e să te iei după plot (rezumatul acțiunii), pelicula pare de o banalitate ucigătoare: Severine, soția unui medic înstărit, are tot felul de fantezii perverse pe care și le satisface într-un bordel, ocazie cu care îi distruge viața bietului soț. Numai că artistul Buñuel nu este unul „moral”, ci unul cu maceta în mână. Modul lui de abordare al realității este cel al sfâșierii cortinelor ipocriziei, complezenței, automulțumirii. Buñuel nu vrea să fie aprobat, el vrea să stârnească, să mute prin repulsie morală stâlpii eticului psihic.
Buñuel dând indicații regizorale
Ce este interesantă și merită de cercetată este muzicalitatea ferestrelor de viață care sunt contrapuse unor momente de paroxism filmic. E ca și cum în fața noastră cineva ar muta un carusel cu perdele, din care trage aleatoriu câte una. Între aceste clipe de „dezvăluire”, cortina se trage și câteva secunde, poate numai o clipă, să ne întrebăm dacă am văzut bine, cineva scoate capul dintre falduri și se strâmbă la noi, scoate limba, își arată fundul.
De la „Câinele andaluz” și până la „Belle de jour”, Buñuel a rămas același ca temperament și gândire, numai uneltele artistice au devenit mai rafinate, mijloacele de expresie s-au îmbogățit, s-au nuanțat. În plus, personalitatea unor actori, ei înșiși peste comun, completează și întăresc „frumosul” prin charisma interpretativă: Deneuve în primul rând, care prin acest film devine prima divă a cinematografului francez, luând locului lui Bardot, și Michel Piccoli, un fel de Marcelo Mastroiani galic.
Aici, în locul ochiului tăiat cu bisturiul (primul cadru din Câinele andaluz), regizorul taie o societate cu securea. Sexualitatea pe care o observă, asemenea unui savant. E o poetică a raportului medical, obiectiv și rece. Ochiul creatorului studiază obiceiurile unor specii de animale aflate în captivitate și le arată neostentativ. Cele mai ciudate lucruri sunt tratate ca ceva firesc. Normalul ororii e luat peste picior.
La Buñuel, straniul e firesc și normalitatea ceva sărit de pe linie. Nu știi niciodată dacă asiști la un vis sau la o desfășurare de evenimente reale. Poate doar Bergman să mai reușească asemenea tururi de forță stilistice, dar ei sunt despărțiți de falii culturale binișor depărtate. Răceala lui Buñuel vine de la prăbușirea în gol a incandescenței pasionale, la Bergman de la irizarea luminii prin gheața soarelui fără apus din lunga zi polară. Scenele de viață sunt autonome, fiecare secvență este un film în sine. Fiecare deviere de la normal are propria istorie. E ca o demostrație la care argumentele, prin comasare, duc spre concluzie. Toate se adună în Severine, practicanta amorului contra cost, ca într-un recipient, unde ajung, pas cu pas, la temperatura de fierbere a dramei. Scena tragediei pasionale, punctul culminant al filmului, este de un manierism magistral. Totul este mimat, dar pare real, realitatea este descrisă ca într-un film mut, dar exact acest formalism extrem îi dă savoare, eleganță și adâncime tragică.
Există filme care trebuie trăite și altele care trebuie privite, admirate, gândite. Când încerci să le înțelegi, începi să fii pătruns de eleganța lor și de frumusețea neostentaivă a adâncului uman. „Belle de jour” face parte dintre acele rare opere în care echilibrul clasic dă savoarea unei revolte artistice și morale plină de cruzime și lipsită de scrupule.
***
Nota redacției
În decembrie 2018, la aniversarea a 50 de ani de la lansarea filmului, Deneuve a apărut împreună cu Anthony Vaccarello, directorul de creație al Casei Saint Laurent la Museum of Modern Art din New York. Pentru că în 1967, tânărul Yves Saint Laurent a fost solicitat de regizorul spaniol Luis Buñuel să creeze garderoba eroinei din filmul făcut după cartea lui Joseph Kessel, Belle de Jour.
Deneuve a admis că a fost un pic cam ciudat să privești Belle de Jour în 2018, după un an definit de mișcarea MeToo, în care la un moment dat chiar a luat apărarea bărbaților. Nu i-a fost ușor să filmeze, lucru despre care a vorbit deschis în trecute interviuri. “N-am fost speriată”, își amintește, “dar poate ar fi trebuit să fiu. Filmatul era dificil uneori.” În același timp, să-l vezi azi totuși te poate face mai puternică. “De ce este perceput ca fiind vizionar și încă relevant este pentru că are de-a face cu fanteziile sexuale ale femeii, ceva care va fi mereu o parte a naturii umane. Te mai face să rezonezi și stilul filmului – faptul că joc acest personaj, care a devenit un simbol al unui fel de a fi elegant, simplu și misterios în anumite circumstanțe și exact opusul acestor în altele. Ea dorește, dar este strictă cu sine. Cred că această dualitate va fi mereu la modă, pentru că femeile o înțeleg. Acest film despre asta este.” La aniversarea a 50 de ani de la lansarea filmului, Deneuve n-a fost prea sentimentală, recunoscând în loc reperele cu un zâmbet pe jumătate amuzat: “Mă simt bine. Filmul este dintr-un alt timp și loc, dintr-o altă poveste și o altă viață. Dar încă îl simt aproape.”
Un fel de La Belle Dame Sans Regrets
Citiți și alte articole scrise de Dan.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
100 de ani de la nașterea lui Marcello Mastroianni – povestea unei legende
My Policeman – Povestea tragică a dragostei interzise
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
