Dragoste, stres și nevroză. Aaron Sorkin ne prezintă cum funcționează, din interior, un serial din anii 1950, I Love Lucy, cu o eroină întrupată de fermecătoarea Nicole Kidman. Noul film al lui Aaron Sorkin, Being the Ricardos, este o evocare a unei actrițe cunoscute, Lucille Ball, protagonista sitcom-ului I Love Lucy. S-ar putea lesne afirma că actrița-producător este cea care a născocit modelul de serial comic pentru televiziune, odată cu I Love Lucy, din perioada 1951-1957. În această fascinantă biografie cinematografică, Aaron Sorkin, regele dialogului percutant, înfățișează culisele unui serial american foarte popular, amestecând – cu dibăcie artistică – intimitatea și procesul creativ. Aaron Sorkin este un scriitor meticulos, un muncitor din greu, ale cărui scenarii sunt descrise ca fiind printre cele mai dense de la Hollywood, pline de dialoguri precise, lungi, foarte lungi, pe care personajele le declamă în timp ce se plimbă – celebrul „walk and talk”. Cineastul nu a încetat să fie pasionat de culisele puterii, în sensul larg al termenului (adică și cele ale televiziunii) și de istoria Statelor Unite. Being the Ricardos, al treilea lungmetraj al său, acum din poziția de scenarist-regizor, se concentrează asupra unei săptămâni agitate din viața lui Lucille Ball (Nicole Kidman) și Desi Arnaz (Javier Bardem), vedete ale serialului I Love Lucy.
Realizatorul a ales să prezinte un moment decisiv din viața acestei actrițe, începutul anilor 1950. Întreaga peliculă e structurată pe mai multe etaje narative. Primul condensează mai multe evenimente: criza relației ei, presa (acuzând-o că este comunistă), vestea sarcinii. Al doilea nivel surprinde plasa temporală pe care o creează narațiunea, povestea fiind spusă din mai multe epoci: astăzi, în 1952 și în timpul perioadei sale eșuate la RKO. Imaginile abundă: mărturii din partea foștilor protagoniști, secvențe de epocă și multe pasaje în alb & negru.
Acest «foitaj» narativ ar putea stârni unele temeri că filmul este sufocat de propria virtuozitate, dar Sorkin îmbină cu inteligență poveștile și le face să conveargă spre ceea ce este esențial: persoana acestei femei – Lucille Ball. La prima vedere, această sofisticare nu este nimic nou în filmografia lui Sorkin. Reprezentarea impresionistă a faptelor contează doar în măsura în care sunt comentate sau digerate printre dialoguri. Și la alte biografii cinematografice au funcționat lucrurile în mod asemănător (vezi The Social Network sau Steve Jobs): o punere în scenă spectaculoasă a discursului. Lucille Ball este eroina unei lumi supracodificate, în care prea multe adjective într-o replică (dialog) pot decide soarta unei cariere. „Curtea”, de această dată, este prezidată de presă, radio sau chiar de canalul care produce serialul. În cele din urmă, „juriul” (publicul sitcom-ului) și „judecătorul” (sponsorul Philip Morris) sunt cei care decid. Cu mici tușe, a priori inocente, Sorkin realizează portretul unui cuplu aflat în control permanent asupra imaginii lor. În timp ce un incident mediatic servește ca un element perturbator al poveștii, autorul profită de această blocare a „mașinii” pentru a-i dezvălui funcționarea. Printr-o simplă sesiune de lectură, în care poziționarea fiecărui personaj materializează echilibrul de putere dintre actori, producători și scenariști, Being the Ricardos este construit ca un câmp de luptă, a cărui amploare depășește cu mult studioul în care se desfășoară acțiunea. Cineastul nu lasă niciodată nimic la voia întâmplării, nici cea mai mică digresiune. Aaron Sorkin face o paralelă evidentă între el și Lucille Ball, insistând asupra pornirilor eroinei sale, enervant de meticuloase. Fiecare dialog ricoșează în locul potrivit și ajută la dezvoltarea, încetul cu încetul, a unei pânze de păianjen de densitate halucinantă. Lucille Ball chiar este o enigmă de descifrat. În același timp antreprenor, „căpitan de navă” – pe care a canibalizat-o – și imaginea gospodinei model, personajul este în permanență prezentat între diferitele aspecte ale vieții sale, atât private, cât și profesionale. Nicole Kidman își însușește cu talent gesturile deosebite ale lui Ball și conturează perfect acest alter-ego fictiv. Kidman rămâne acea «actriță-monstru» al cărei chip modelează și deformează în mod constant modelul.
Originalitatea peliculei Being the Ricardos ar veni, mai degrabă, din partea personajului principal, interpretat de Nicole Kidman. În centrul arhitecturii narative, se situează drama acestui star de cinema eșuat, căruia i se spunea (insultă supremă!) că a fost făcută „doar pentru radio, apoi televiziune”. În egală măsură, salvând, dar și îngreunând filmul, Kidman obligă scenariul la un ritm fals. Interpretarea ei ezitant-meditativă îl face pe Sorkin să-și pună la îndoială însuși felul său de a face cinema, să se schimbe și el; acum, din poziția de regizor, nu se mai poate refugia în simpla acumulare de arcuri narative și trebuie să se confrunte cu materialul a ceea ce caută să reprezinte. Filmul pune curios această tensiune în abis: înconjurată de macartiști, conduși de soțul ei, preocupată de viitorul serialului său, Lucille se tot împiedică în detaliile filmărilor. Înconjurată de discuții, Lucille vrea să taie, să modifice, să aranjeze – este o actriță căreia i-ar plăcea să regizeze, o femeie căreia nu i-ar mai plăcea să i se dicteze. Foarte dens, Being the Ricardos înmulțește pistele, suprapune poveștile, personajele și temele și ar putea uneori să dea impresia de suprasaturație, dar nu ar exista virtuozitatea actoricească. Când se oprește gluma/gagul, când pereții casei sunt într-adevăr din carton și tot trebuie să faci oamenii să râdă în continuare, tot ce rămâne este «mașinăria », să te prefaci, să fii Ricardos în ochii tuturor, în ciuda tuturor.
Sorkin livrează o peliculă incitantă, ale cărei artificii trezesc mai multă reflecție decât emoție. Prin acest portret cinematografic și prin ecourile pe care le găsește (situația de regizor debutant), Sorkin dă la iveală un film (la prima vedere) lung și puțin dezordonat), dar demn de interes.
Pe Mădălina o puteți găsi și aici.
Regia: Aaron Sorkin
Scenariul: Aaron Sorkin
Imaginea: Jeff Cronenweth
Decorurile: Jon Hutman
Costumele: Susan Lyall
Montajul: Alan Baumgarten
Muzica : Daniel Pemberton
Distribuția:
Nicole Kidman – Lucille Ball
Javier Bardem – Desi Arnaz
K. Simmons – William Frawley
Nina Arianda – Vivian Vance
Tony Hale – Jess Oppenheimer
Durata: 2h11
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Enzime digestive vs. probiotice: care sunt diferențele?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
