A fost o vreme în care credeam cu tărie că dacă în viață pierdem ceva este pentru că sigur, undeva, avem rezervat ceva mai bun, ceva ce ni se potrivește, ceea ce merităm. Dar nu e deloc așa.
Acum doi ani și jumătate am pierdut tot. L-am pierdut pe cel pentru care mi-aș fi dat viața, cel pentru care şi acum probabil aș face la fel, chiar dacă a trecut atâta timp, timp în care nu am schimbat nici măcar două cuvinte, absolut nimic!
Povestea începea în 2011, anul în care am început facultatea, anul în care viața mi l-a scos în cale pe cel care urma să fie dragostea vieții mele, bărbatul lângă care aveam să îmi petrec următorii șase ani, cel care cinci ani mai târziu mă cerea de soție de ziua mea, cu tort, inel, flori. A fost primul bărbat alături de care m-am simțit împlinită, lângă care indiferent de probleme am fost fericită! A fost primul bărbat căruia i-am iertat tot, cel în jurul căruia se învârtea toată viața mea, dar care șase ani mai târziu avea să devină dezamăgirea vieții mele. Bărbatul care ștergea cu buretele tot, omul care călca în picioare tot.
Atunci când iubești omul nepotrivit, atunci când sentimentele îți sunt călcate în picioare și tu nu poți să faci altceva decât să plângi şi să privești neputincioasă, abia atunci poți înțelege exact ce înseamnă să treci de la extaz la agonie în adevăratul sens al cuvântului.
© Stephen Deutch, Repose, 1937
Și o spun pentru că exact prin asta am trecut, de la rezervarea sălii pentru nuntă, cumpărarea verighetelor, de la momentul găsirii rochiei în care am visat că o sa apar în fața lui în toţi acești ani în care iubirea m-a orbit de-a dreptul, am ajuns cu o lună înainte de cununia civilă în stadiul în care îmi doream să mor, în care universul meu se ruina.
Bărbatul vieții mele se răzgândea, nu se simțea pregătit, nu mă mai iubea dintr-odată și toate astea mi le spunea cu zâmbetul pe buze, cu o lejeritate de parcă pe noi nu ne lega nimic, ca și cum eram străini!
În două zile eram exact ca în anul 2011. Străini, doi oameni care nu s-au cunoscut și nu s-au iubit niciodată, oameni pe care nu-i leagă nimic! Am renunțat poate prea ușor la tot, am anulat contracte, am făcut bagaje, dar cu toată durerea şi dezamăgirea nu puteam insista să mă căsătoresc cu cineva care îmi spunea în față că își dorește altceva.
Citiţi şi …ar fi fost 10 ani de căsătorie, 10 ani de iubire
Am plâns şi am fumat 23 de ore din 24 timp de două săptămâni, după care durerea ajunsese în punctul în care nu mă lăsa să respir. Așa au trecut doi ani și jumătate.
El s-a căsătorit după un an, eu încă sper și aștept ziua în care o să pot privi în urmă fără să plâng, ziua în care voi putea iubi din nou. Îmi doresc din suflet să mă trezesc într-o zi și el să nu fie prezent în gândul și sufletul meu!
Acum, după doi ani, pot spune că îl iubesc la fel de mult, că îmi e dor de el, un dor ce mă usucă de-a dreptul. Dar, la fel ca și atunci, știu doar eu!
Guest post by Oana
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
