Ascultam Gershwin și o iubeam. Nu doar când ascultam Rhapsody in Blue, dar piesa aceasta îmi intrase în sânge odată cu mirosul ei (nu era o marcă pe care ai fi putut s-o identifici la prima respirație, era un amestec de feminitate și de pasiune, peste care turnase o picătură de parfum exotic, amintindu-mi de nopțile de vară din Calcuta, curgerea lină a Gangelui, aroma de santal), cu pielea încinsă de sărutările mele care îi dădeau strălucirea fildeșului, cu privirea și cu vocea ei șoptită… Ultima oară când ne văzusem fusese și ultima. Nu pentru că așa intenționasem, ci pentru că așa hotărâse cineva mai presus de noi, să ne iubim atunci ca doi sălbatici, ca doi condamnați la moarte, ca doi combatanți în teatrul de luptă al unui nou război mondial, și să plecăm fiecare pe drumul nostru, fără să ne spunem vreun cuvânt.
Ascult Gershwin și o iubesc mai mult ca niciodată, acum, când am pierdut-o definitiv. Niciodată n-am înțeles de ce n-a putut aștepta să mă maturizez îndeajuns încât să nu-mi fie teamă de pierdere, de rătăcire, de naufragiul sufletesc în care m-aș fi putut afunda… Mă îndepărtam mereu, punând la cale un joc drăcesc al așteptării, al sincopelor total inexplicabile, al răsturnărilor de situație. Lăsam mesaje necitite cu săptămânile, dar era acolo de fiecare dată și mă primea ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, ar fi fost în stare să mă ia în brațe la fel ca în noaptea aceea, ultima, când i-am spus că simt milă pentru toți oropsiții lumii, mai puțin pentru ea. Atunci i-am văzut pentru prima oară lacrimile, deși a știut să le stăpânească până la capăt, păstrându-le în suflet. De fapt, am intuit și le-am simțit prelingându-mi-se în suflet, ca grele ca picurii tomnateci. Când era fericită, fotografia nori. Îi plăcea marea și citea foarte multă filozofie. Se refugia în ocultism, atunci când nu găsea răspunsuri potrivite unor realități imposibile. Era convinsă la modul absolut, imposibil de schimbat, că bărbatul trebuie să facă primul pas, nu femeia, pentru că asta face parte din prerogativele speciei. Era singura care și-a dat seama că aveam darul previziunii și singura care a crezut în mine, în ciuda nefericirii și a singurătății ei. Simțeam că o stăpânesc atât de bine, răspunsese atât de bine la tratamentul crud pe care i-l aplicasem Dumnezeu știe de ce (acum, reamintindu-mi, mă gândesc cum ar fi putut suporta altcineva timp de 7 ani ceea ce făcusem eu cu ea), eram atât de sigur pe dragostea ei încât îmi trăiam la cele mai înalte culmi orgoliul, un sentiment care îmi dădea neîncetat impulsul de a o răni, curios dacă mă va primi, ca de fiecare dată, cu și mai multă dragoste.
Dezvoltase un fel de masochism inexplicabil față de sine, știam că suferă și asta mă făcea bărbat, mai bărbat decât eram în fapt. Mă hrăneam din pasiunea ei, din neputința ei de a se desprinde din povestea noastră, din așteptarea ei și din credința ei că sufletele pereche n-au dreptul să se despartă, mă simțeam ca un fel de Dumnezeu atotputernic, pe care nimeni nu-l putea clinti din autoritatea lui. Era dependentă de mine iar eu îmi savuram deplin independența. Dar nu puteam s-o știu a altuia, chiar dacă asta nu era vina ei sau a altcuiva de pe pământ, se întâmplase și nu puteam să cer nimic, pentru că nu aveam nimic de oferit. Cine poate ști ce s-ar fi întâmplat dacă i-aș fi cerut să lase tot și să mă urmeze? Ce blam moral aveam să îndur întreaga viață dacă ar fi fost nefericită? Ce s-ar fi ales de noi, atunci când nu aveam să mai fim legați prin pasiunea asta nebună, așa cum se întâmplă? Când, de prea mult stat împreună, ne-am fi răcit, dacă asta s-ar fi putut întâmpla vreodată? Nu eram primul, nici ultimul bărbat îndrăgostit de o femeie căsătorită, dar simțeam că, oricâte cazuri aș fi cunoscut, al nostru era cel mai dramatic, cel mai ticălos, mai imposibil dintre toate. Oamenii se îndrăgostesc fatal mereu la momentul nepotrivit. Ceilalți se căsătoresc, fac copii și ajung doi străini (fie că o recunosc sau nu, e inevitabil), doi perfect strangers, cum spun americanii.
Ascult Gershwin, e început de iulie, a plouat mult și speram că se va răzgândi. Nu voi înțelege niciodată cum, iubindu-mă, a putut să rupă orice legătură. Am încă senzația că femeia asta îmi aparține deplin, ca un braț, ca o inimă, și realizez că speranța e cea care ne distruge, pentru că ea ține în viață suferința. Nu suntem singurii, dar asta nu mă consolează acum. Trăiesc pe nisipuri mișcătoare și aș vrea să dau timpul înapoi, să-i ofer pieptul meu și organele vitale dinăuntul lui în schimbul unui zâmbet. O privesc în poze și mi se pare la fel de frumoasă, doar că are cearcăne care îi trădează oboseala. Cu ultimele puteri s-a rupt de mine, și doare al naibii. Nici măcar nu știu ce gândește acum despre mine, mi-e teamă că nu voi mai afla niciodată. Mă consola mereu că într-o viață viitoare vom fi împreună, fericiți. N-aveam niciodată timp de ideile ei ciudate, n-aveam niciodată stare s-o întreb ce își dorește, ce o face fericită, ce carte a mai citit sau la ce film a plâns ultima dată. În absența mea, în singurătate, mă simțeam stăpân.
N-am înțeles niciodată de ce o melodie te poate urca la cer sau coborî în infern cu aceeași intensitate. Ascult Gershwin și aș vrea să mă uit în ochii ei, ca să găsesc toate răspunsurile.
Guest post by Baby
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
