Bărbatul în roz a sosit în viața mea pe neașteptate. Eu l-am chemat. Dar cu toate acestea sosirea sa m-a luat prin surprindere. Ne-am cunoscut pe internet și într-o zi am hotărât să ne întâlnim în persoană. Ne prezentasem unul altuia în fraze lungi, meșteșugite, în cuvinte cu grijă alese, premeditate, ambigue, care să ne ofere totodată posibilități dar și ieșiri de urgență. Citite retrospectiv, cuvintele noastre erau cuminți, neutre, nu promiteau nimic, nu cereau și nu dădeau. Nu dădeau. Am folosit cu intenție acest verb, a da. Nu dădeau viață, nu dădeau speranță, nu dădeau naștere, nu dădeau șanse. Eram două posibilități moarte față în față. Eram două neșanse.
Dacă eram conștienți de propriile persoane? Cu siguranță nu.
Eram produsul lumii în care trăiam. Politicoși, neutri, oameni de afaceri. Nu batem palma decât pentru ceea ce semnăm. Mai vedem dacă. Suntem aici să vedem. Dar nu știm. Poate că nu, poate că da, cine știe? Noi doi. Eram acolo și atât. Prezența noastră nu promitea nimic. Eu nu-i interpretam cuvintele dincolo de ceea ce erau, nu le ofeream duble înțelesuri, nu le ofeream conexiuni către lumea din afară și cu atât mai puțin spre univers. Erau cuvinte care desemnau lucruri concrete, palpabile, fără simbolici, fără profunzimi sau poezie. Să adaugi poezie este o greșeală, credeam eu. O greșeală să speri.
Deci am aranjat să ne întâlnim în Marienplatz.
„Voi purta o cămașă roz“, a spus el.
Și așa era, el stătea în fața mea purtând cămașa menționată în e-mail.
Zilele au început să se întindă leneșe în fața noastră ca și cum secunda aceea a contactului vizual a devenit însărcinată cu viitorul, soarele să strălucească pe cer, blândețea orelor care au căpătat o nouă consistență a înflorit deodată în jurul nostru. Împreună am devenit altceva.
Așa a fost să fie, încă îmi mai repet.
Nu am avut nici un amestec, vreau eu să spun prin asta. Nu am dorit așa ceva. Nu aveam nevoie. Nu am făcut nimic să ajung acolo. Așa a ieșit. De la sine. Din nimic. Fără avertizare.
Să fi avut el ceva de-a face cu ceea ce s-a petrecut? Nu, nici gând. Nu. Exclus.
Așa ceva nu poate fi premeditat. Nu poate fi înscenat. Apoi deodată viața se expandează, devenind altceva. Cei doi implicați sunt aruncați peste bord, nu, sunt aruncați în spațiu fără rezervă de oxigen. Iar nava spațială a dispărut deja în negreala sufletului universului, pentru că și universul trebuie să aibă un suflet și nu poate fi decât negru. Pa-pa! Descurcați-vă pe cont propriu, supraviețuiți cât puteți! Vreți milă? Trăim într-un univers nemilos. Noi am știut că acele clipe sunt cele mai intense din viața noastră, chiar acele clipe în care tocmai ne rememoram viața, tot ce a fost frumos ne-a trecut prin față, toate regretele și dorințele și durerile ni se contopeau într-o senzație moale în burtă, o senzație de bine, o senzație înfiorătoare de certitudine a ceva. A ce? Certitudine a… nu, nu știu nici eu, o certitudine care nu poate fi încăpută în cuvinte. Poate fi simțită. De exemplu în stomac, exact cum am spus. Dacă o certitudine nu poate fi definită, asta nu înseamnă că nu este certitudine. Sau că nu poate fi numită certitudine. De exemplu poate fi definită drept mirosul culorii roz. Sau gustul de roz. Sau sentimentul de roz.
Printre primele lucruri pe care i le-am spus, când am ajuns în Hofgarten, a fost că seamănă cu cineva.
Cu cine?, m-a întrebat el nelămurit, pentru că era greu cu pașii de început, trebuia să fie prudent. Nu trebuia să promită ceea ce nu putea oferi. Putea oferi lucruri palpabile, liste lungi de fapte și obiecte ușor de controlat. De verificat. O listă științifică de fenomene.
Am râs, dar i-am răspuns:
Cu un bărbat pe care l-am iubit.
El a răsuflat ușurat. Mai mari șanse de atât, nici nu sperase. Realitatea îi depășea așteptările. Nici nu trebuia să depună prea mult efort, soarta era în favoarea lui. Trebuise doar să îmbrace acea cămașă roz. I-am adorat acea cămașă roz. Era un roz pal și îl ajuta foarte tare pielea albă și palidă, lipsa sprâncenelor, ochi verzi. Părul aproape albit complet. I-am adorat cămașa aceea roz pe care a purtat-o apoi de nenumărate ori. Am creat cu ea nenumărate amintiri. A purtat-o când ne-am dus prima oară la restaurant, când ne-am plimbat pe malul Isarului și în alte și alte situații. Cu grijă și dedicație i-am desfăcut fiecare nasture al cămășii roz și am așezat-o frumos pe spătarul scaunului ca să nu se mototolească. De nenumărate ori.
Avea și alte cămăși, evident. Prin asta nu vreau să spun că era sărac, nu era sărac. Era bogat. Era foarte bogat și foarte zgârcit. Foarte zgârcit și nu mi-a făcut niciodată niciun cadou.
Ba nu. Mint.
Avea ca hobby crearea unor bijuterii cu pietre prețioase sau semiprețioase, din aur sau argint. Iar într-o zi a venit cu trei punguțe mici transparente, în care se aflau trei inele diferite.
Alege-ți unul, m-a îndemnat.
Am probat fiecare inel. Două aveau pietre închise la culoare, rotunde, iar al treilea dintre ele avea o piatră în degrade de la roz la verde în formă de caro. Doar cel cu piatră roz se potrivea pe mâna mea.
Bună alegere, mi-a spus el. Foarte bună. Piatra asta face parte din primele pietre semiprețioase pe care le-am cumpărat eu. Când am început să colecționez, atunci, la început, de mult. Acum cincisprezece ani. Era primăvară și tocmai începuse vremea să se încălzească. Totuși era un vânt teribil în acea zi. Dar m-am dus la târg și acolo am cumpărat câteva pietre care mi-au plăcut printre care se afla și aceasta. Azi valorează de cel puțin zece ori mai mult. Ai ochi buni. Gusturi bune. Este o piatră foarte rară din cauza degradeului de la roz la verde. Am ținut-o foarte mult timp, nu m-am îndurat să o folosesc. Dar acum câteva zile mi-am spus că a venit și vremea ei. Iată de ce. Așa a fost să fie, să fie a ta.
Apoi mi-a pus inelul pe deget și ne-am sărutat.
Nu mi-am mai scos niciodată inelul de pe deget, de atunci.
Mă gândesc la el și la viața noastră în roz. La cămașa lui roz. Pentru că nu se potrivea cu nimic. Era complet din altă poveste. Pentru că era o minciună. Dar uneori e preferabilă o minciună frumoasă unui adevăr urât. După o vreme el a hotărât că nu se desparte de soția lui, iar eu, că iubesc în el un bărbat care nu m-a iubit și pe care am încetat până și eu să-l iubesc. Un bărbat care nu s-a aflat niciodată în posesia vreunei cămăși roz și nu mi-a oferit niciodată vreun inel.
Guest post by Simona Cratel
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Ce trebuie să știi despre condițiile de împrumut la amanet pentru bijuteriile din aur
Nimic nou sub soare: ignoranța în marș
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
