Veneam eu într-o zi acasă de la un “suc” cu fetele, genul acela de suc care-ţi fracturează silabele şi începi să vorbeşti o română aproximativă şi foarte veselă. Înaintam ţanţoşă pe cele câteva cărări care mi se aşternuseră în faţă imediat ce ieşisem de unde iniţial intrasem, cu intenţia de a ajunge la vastele mele apartamente şi cu speranţa în suflet că le voi nimeri din prima.
Ajung în curte şi, aproape de uşă, înlemnesc. Întredeschisă. WTF? Realitatea se amestecă imediat cu abstractul şi cu câteva vise recente, şi asta doar de la demersul de a-mi reaminti dacă am lăsat-o eu aşa. Mă confuzez intelectual, echilibristic fiind deja. Noroc că am aşezat picioarele în Y , aşa cum am văzut eu la televizor că se face ca să ai stabilitate pe schiuri. Nu ştiu ce legătură are şi la drept vorbind nici nu ajută cine ştie ce, dar în momente de cumpănă încerci orice. Şi când spun cumpănă nu mă refer la vreo situaţie care e pe cale să-ţi scurtcircuiteze existenţa efemeră pe pământ, ci chiar la poziţia aia cu piciorul ridicat şi capul în jos, aproape de bordură.
Deci, uşa întredeschisă. Îmi fac în minte câteva calcule simple şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu e prin jur niciun un copil de clasa a 3-a, să moară de râs când vede rezultatul. Îmi dă prin cap să alertez vecinii, dar demnitatea mea mă pălmuieşte scurt şi-mi ordona să găsesc o variantă mai puţin compromiţătoare. Mă repliez imediat (imediat fiind la momentul acela doar un fel de-a spune… atât de relativ, încât, dacă aş fi fost contemporană cu Einstein eram demult obiect de studiu). Îmi dă prin cap să pun mâna pe ceva, să fiu pregătită. Fac ochii roată, independent de demersul de a privi de jur-împrejur şi iau de gât o tufă de trandafiri, care înţeapă ca dracu’, şi pe bună dreptate. Ce-o fi fost în capul meu? După întrebarea asta chiar şi eu mă opresc din ce făceam, adică mai nimic, şi mă stric de râs.
Încep să mă mai dezmeticesc, ocazie cu care începe să mi se facă şi frică. Intru uşor în bucătărie, sperând că am să găsesc ceva contondent pe care să pun mâna, moment în care mă împiedic de o pereche de pantofi puşi expres în calea mea să-mi întârzie acţiunile probabil şi încep să fac o coregrafie dubioasă, încercând să mă redresez. Am amândouă mâinile ridicate în aer, care agaţă tot felul de lucruri, gen: o perie de păr, o sticlă de balsam de rufe nişte clătite de pe o farfurie cu tot cu farfurie, o haină, o geantă şi o umbrelă. Le iau pe toate cu mine, îmi fac provizii în drumul meu din poziţia în picioare spre poziţia patru labe. Râd scurt, pentru că de data asta nu am timp de prostii şi sar în picioare cu agilitatea unui shaolin cu sclezoză în plăci. Mă pipăi să văd dacă sunt întreagă. Când… simt că îmi îngheaţă sângele în vene. Valuri de demenţă se întretaie cu valuri de alcool şi cu valurile de lacrimi care ameninţă să-mi inunde privirea. Încep să mă simt ca pe Titanic. Îmi arunc ochii către mână şi-mi văd o unghie atârnând inertă. Trupul firav, cândva, mi se scutură de convulsii. Până aici! Izbesc uşa de la sufragerie de perete, cu pumnii strânşi, gata de atac. Rămân perplexă.
Pe canapeaua mea, un bărbat cu o ţigară într-o mâna şi un pahar în cealaltă. Calm. Mă uit la el cu ochii mari şi cu genunchii zdreliţi de la căzătura de mai devreme. Nu am nici cea mai vagă idee ce să fac, aşa că încep să-l studiez. Frumos, deşi foarte dezordonat, nebărbierit, posesor de doi ochi verzi şi injectaţi în acelaşi timp. Îmi îndrept privirea către masă. O sticlă de Jack, pe jumătate goală, sau plină pe jumătate, depinde în ce stare sunteți în momentul ăsta. Îmbrăcat cam zdrentăros şi cu nişte bucle negre şi ciufulite. Nu mă hotărăsc dacă ce se întâmplă e de rău sau e de bine. E de bine că nu e agresiv, e de rău că nu am nimic în cap. E de rău că nu e valabil doar pentru momentul ăsta particular. 2-1. Cu scorul ăsta, de bine nu e. Îmi trece, totuşi, un gând prin cap care mă face să îngheţ, din nou. Dă-o-n paştele mă-sii de treabă, încep să mă simt ca la Miercurea Ciuc. Dacă nu am nimerit bine casa? Ce, doar eu am tufe de trandafir (care înţeapă ca dracu’ şi pe bună dreptate)? Îmi aduc aminte că mi s-a părut familiară şi sticla de balsam. Pfff.
Mă uit în cameră. Munţi de haine şi de cărţi, de zici că e noua dezordine mondială. Clar, e casa mea. Mă uit din nou la bărbatul de pe canapea. Bea şi fumează liniştit cu ochii la mine. Îmi fac curaj:
-Bună seara !
-Bună!
-Eu sunt Mihaela.
-Ştiu, eu sunt Mihai.
-Mă scuzaţi, de unde ştiţi?
-Te cunosc de multă vreme, practic dintotdeauna.
Mămică, omu’ e paralila. Rămân în alertă încercând să-mi ascut toate cele cinci simţuri, cu precădere auzul, celelalte fiind anesteziate şi practic indisponibile pentru următoarele câteva ore. De frustrare îmi ascut auzul în aşa hal încât aproape că rămâne un ciot încercând să simulez calmul.
-Deci, aaaa, mă cunoaşteţi demult? A…
-Da, Mihaela şi dacă o să-ţi mai ascuţi mult auzul, o să rămâi surdă şi n-o să mai fii capabilă să asculţi ce am să-ţi spun.
-Fuck!
-Mda, fuck! Tot de la mine o ai şi pe-asta. Nu am fost chiar cel mai bun exemplu, îmi spune şi zâmbeşte candid.
Sunt din ce în ce mai nedumerită.
-Scuze, cine spuneaţi că sunteţi?
-Sunt Mihai, mă rog, Mihail, îngerul tău păzitor. Şi chiar nu e necesar să te scuzi atât.
Rămân atât de perplexă şi de inertă de aş putea trece cu uşurinţă drept un exponat de la Madame Tussauds, unul mai puţin celebru… spre deloc celebru. Îmi vin în minte câteva instituţii de stat, gen: spitalul 9, poliţia, garda naţională, MAI-ul, F.B.I-ul, Carabinierii, Institutul Naţional de Psihiatrie şi într-un final Institulul Naţional de Neurologie şi Boli Neurovasculare, da’ să fiu a dracu’ dacă mă hotărăsc de-a cui competenţă ţine situaţia de faţă.
-Voiam să-ţi spun că o să fiu plecat un timp, că mă obligă boss-u’ mare să mă internez la o clinică de drogaţi şi n-o să pot avea grijă de tine în următoarea perioadă.
-Da’când ai avut? mă hotărăsc să întru în jocul diliului.
-Touché! spuse şi-şi duse mâna la inimă, unde sabia imaginară a sarcasmului îl atinsese.
-De când eşti aşa? îmi vine mie ideea să întreb.
-De câţiva ani?
-Cam câţi? insist.
-Să tot fie vreo şaizeci şi ceva..
-Deci, ce încerci să-mi spui aici, este faptul că nu ai avut grijă de mine niciodată? Practic, îngerul meu păzitor e un drogat beţiv?
-Uite, nu e momentul să ne jignim, mai ales că eu trebuie să plec. Oricum, asta voiam să-ţi spun, să fii cuminte, că eu mă duc să mă fac bine şi mă întorc.
Pentru o secundă las capul în pământ, întrebându-mă de ce toate mi se întâmplă numai mie şi de ce dracu’ mă simt ca într-un film indian prost, iar când îl ridic sunt singură în încăpere. Sar în picioare speriată. Unde-a dispărut, iar? Şi dacă, totuşi, e adevărat? Asta ar cam explica multe… Mă reped descreierată în stradă, unde nu e nici ţipenie de om. Aoleu, ce mă fac? Ridic ochii şi mâinile către cer şi-ncep să urlu ca o apucată:
-Câââând? Cââââând te întorci? Fir-ai al dracului de drogat cu karma ta cu tot!!!!
Pe Mihaela o găsiți aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mesaj pentru prietenii și cunoscuții tăi de la… scumpa ta amantă
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
