Am numărat într-una din zilele acestea câţi din prietenii mei sunt încă însuraţi cu prima lor nevastă. A fost destul de greu, a trebuit să reiau numărătoarea de câteva ori şi să număr pe degete, dar într-un final concluzia a fost că nu prea mulţi. Mai mult, cel puţin la o primă evaluare, fără îndoială complet superficială, mi-a ieşit că, în ciuda norocului evident în dragoste, aceiaşi prieteni par totuşi cei mai albiţi dintre noi. Trebuie să menţionez chiar de la început că nu sunt expert în probleme de psihologie maritală. Nu am asupra acestui aspect mai multe cunoştinţe decât are cunoştinţe supravieţuitorul de variolă despre variolă, dar, având în vedere că eu, personal, am trecut prin asta de mai multe ori nu aş pretinde că sunt cu totul ignorant asupra subiectului.
Prima întrebare pertinentă care mi-a răsărit în minte a fost: „de ce?”. Nu ţin minte ca în vreuna din discuţiile noastre băieţeşti din adolescenţă, armată sau chiar mai târziu, vreunul din prieteni, necum eu însumi, să fi formulat explicit vreun proiect de viaţă de tipul „Frate, eu vreau să mă însor cu cel puţin două, preferabil trei femei; cum trec 5-10 ani gata, vând casa, maşina să-i închid gura şi trec la alta !” Cu toate acestea, exemplu după exemplu arată că, după un număr de ani, aparent fără regim de prescriere, cuplurile zilelor noastre se sparg cu mult înainte ca părul să se albească, genunchii să se înmoaie şi uneori chiar înainte ca ţâţele să se lase. De ce?
O primă explicaţie ce mi-a venit în minte este zglobiiciunea firească a bărbatului de patruzecişiceva de ani. Faţă de tânărul de acum 20 de ani care doar bănuia ce doreşte în viaţă, bărbatul cu părul cărunt ştie cu siguranţă: sex. Diferă însă în totalitate abordul; geluitul pletelor, trasul de fiare şi tricourile de rocker au lăsat de mult locul exerciţiilor fizice mai de succes din perspectiva sexului, implicând bancomate şi condusul de maşini străine. Experienţa şi mielinizarea relativă a creierului masculului permit abordarea mai înţeleaptă a femeii, de la ascultarea calmă a trăncănelii, la însoţirea galantă la shopping, până la răbdarea în încercuirea prăzii, ce lipsea în anii trecuţi. Spre surprinderea lui constată abia acum că de fapt are succes şi căutare, în ciuda discuţiilor neplăcute cu frizerul privind părul din urechi, cu oftalmologul privind dioptriile şi cu croitorul privind măsurile hainelor.
Spre deosebire, femeia de aproapepatruzeci de ani străbate un drum diferit. Ca exemplar uman şi feminin ea este aproape la fel de frumoasă ca în tinereţe. Cuvântul cheie desigur este „aproape”. Pentru că, în ciuda hectolitrilor de unguente folosite, a milioanele de clipe de asortare, a nopţile de foame îndurate după câte o rucola de regim devorată în loc de ciocolată la cină şi a orele de zumba, şi deşi arată mult mai bine decât exemplarul în curs de pleşuvire de lângă ea, puterea farmecului ei asupra acestuia începe să scadă. Mintea îi merge la fel de repede ca în anii trecuţi, ca să nu mai vorbim de gură, şi disproporţia de inteligenţă emoţională cu masculul persistă dar, cu toate acestea, diferenţele de opinii nu mai sunt atât de uşor de tranşat, nici prin cicăleală, nici prin lacrimi şi nici prin strângerea genunchilor. Puterea s-a mutat din coteţul cotcodăcelii feminine în ograda din ce în ce mai plină de puicuţe a cocoşului, ceea ce este cu siguranţă o nedreptate. Sigur acest tipar nu este ubicuitar. Nici imuabil. Dar există în acest moment al cuplurilor, dacă apare puicuţa potrivită, un potenţial de dizolvare a relaţiei care nu ţine seama de detalii privind numărul de copii, dificultăţile de partaj sau de părerile mamei soacre.
Sigur nu pot simplifica şi generaliza motivul pentru care cuplurile zilelor noastre par mai degrabă predestinate divorţului decât fericirii până la moarte. Firile complet diferite, aşa cum le developează depăşirea perioadei de îndrăgostire, o comunicare deficitară perpetuată cu psihopatie, un raport supraunitar între aşteptări şi generozitate joacă cu siguranţă rolul lor. Mai mult, cred că, de cele mai multe ori, despărţirea este un factor psihologic bun şi, în ce mă priveşte, exceptând primele luni, nu am regretat cu adevărat încheierea unei relaţii de 18 ani mai disfuncţionale decât crezusem.
Dar, indiferent de motivul exact pentru care cuplul între un bărbat de patruzecişiceva de ani şi o femeie de aproapepatruzeci se spulberă, studierea realităţii din jur îmi arată că, de obicei, la un timp după divorţ, bărbatul zâmbeşte, joacă cărţi, cumpără prezervative şi se apucă de mambo, încercând să-i ţină piept partenerei mai tinere, în timp ce femeia filozofează pe seama tinereţii pierdute cu mitocanul şi caută un iluzoriu prinţ în decapotabilă fără preocupări BDSM.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Țara în care nu te poți compromite
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
