Iaca na! Cam asta e concluzia – tristă, e-adevărat – la care am ajuns eu după ce un super-tip a părăsit-o pe super-prietena mea explicându-i – neexplicându-i, de fapt – că ea e o tipă super-cute, super-smart, super-pretty (exact în formula asta!), dar că între ei există nişte super-diferenţe vizibile şi, prin urmare, ei trebuie să se despartă şi-atât (fără super, de data asta).
Iniţial, prietena mea a crezut că-i o glumă. A râs privindu-l cum se schimonoseşte într-un soi de constipare verbală care, ce să vezi, trebuia s-o facă să înţeleagă faptul că vina-i aparţine doar lui şi că ea, deşi a contribuit pe jumătate în relaţia cu pricina (sau, cel puţin, aşa s-a vrut), n-are nici un amestec în toată încâlceala asta furtunoasă, iluzorie şi dovedit incompatibilă.
Prin urmare, după ce el şi-a luat catrafusele şi s-a cărat repejor, mulţumind Cerului că a scăpat teafăr şi nevătămat – spre deosebire de filmele americane unde cei care greşesc şi recunosc se procopsesc măcar cu câte-o vânătaie!-, ea şi-a potolit treptat hohotul colorat de râs şi abia apoi a realizat, brusc, că el vorbise, pentru prima dată-n viaţa lor împreună, serios. Totuşi, ca orice aproape femeie cu ceva picioare de scaun la cap, a dat iama-n cămara cu bunătăţi, a deschis o sticlă cu vin roşu şi, în compania dulce a unui pahar, a pus mână de la gând şi-a scotocit un verdict dureros, dar real: o înşelase şi, mânat de remuşcări şi regrete (ceea ce era cool), a decis s-o părăsească o dată pentru totdeauna, ca să se ducă la aialaltă (ceea ce nu mai era aşa de cool).
„Tu, Alexandra”, mi-a zis printre sughiţuri la telefon, „eu l-am mirosit, dar am zis că-i trece. În fond, paparuda aia n-are nimic în afară de nişte sâni proeminenţi, machiaj foarte strident şi haine dintr-alea de care poartă curvele. Ce-ar putea să discute cu aia?!” m-a întrebat contrariată, nedumerită, tristă, după care-a bufnit în plâns. Da, chiar aşa… ce-ar putea să discute cu „aia”?
Am închis telefonul încercând să caut, pentru mine, un răspuns. În schimb, în minte mi s-au plimbat infinit de multe momente în care bărbaţii din jurul meu s-au îndreptat instinctual spre femeile care tac mult şi se îmbracă puţin. (Eu însămi am fost sfătuită să fac asta, dacă, desigur, vreau să am succes în viaţă…) Şi am constatat cu surprindere că am asistat la destule astfel de secvenţe, la petreceri, mai ales (că doar duduiţele nu merg la piaţă, cum nici ăştia, masculii feroce, la o adică, nu se omoară cu achiziţionarea zarzavaturilor), unde rata hormonilor şi-a denivelărilor de situaţie e direct proporţională cu cantitatea de alcool ingerată, doar că, din neatenţie, nu am dat importanţă…
Prin urmare, bazându-mă doar pe nişte observaţii şi istorisiri care-au făcut înconjurul târgului, evit, pe cât posibil, subiectul. Aşez sub semnele lui „habar n-am” răspunsul la replica „bărbaţilor nu le plac femeile deştepte”. Dar, când se iveşte câte-o urgenţă, şi când văd femei minunate cu minţi sclipitoare abandonate în detrimentul unora cu sâni mari şi creier mic, îmi caut cu desăvârşire argumente.
Şi, atunci, îmi spun întruna că bărbaţilor le plac femeile mai puţin deştepte pentru că pică-n plasa lor cu mai puţin efort din partea domnilor. Pentru că sunt mai uşor de controlat, de stăpânit, de condus. Pentru că depind, în permanenţă, de ei. Pentru că nu se revoltă. Pentru că înghit orice, fără filtru. Pentru că sunt formidabil de slabe (şi nu doar metabolic vorbind…), iar asta le oferă, uneori, bărbaţilor, sentimentul unei siguranţe contrafăcute.
Greşesc?
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.