M-am gândit, m-am răzgândit, dacă să vă scriu sau nu și iată că vă scriu Vouă, după trei zile, trei rotații complete ale pământului în jurul axei, timp și spațiu destul cât să se cearnă și discearnă niște gânduri. Le-am tot sucit și răsucit, dacă să le pun în ordine, pe vorbe, sau nu.
Ție-ți spun, cu tine vorbesc (și ai venit primul în minte). Ți-aș spune că nu-s distanțe care să doboare gândurile. Aș fi preferat să te fi lăsat ca pe un scaun vechi, la rigolă, să te ignor, să te fi pălmuit atunci în seara ultimă, târzie, de mai, printre bagaje, să te fi urât dac-aș fi putut. Reflex, security blanket sau nu, păstrez încă cele câteva scrisori împrăștiate între ani și anotimpuri și știu că nu ne-am întâlnit întîmplător, nici atunci la început și nici apoi, în cele câteva rânduri în care mă-ntrebai insistent dacă mai am ceva și încă ceva de spus despre mine, ce nu spusesem încă (lungi monoloage, mă gândesc acum că probabil te-am plictisit de moarte), voiai să vezi dacă mai e ceva de capul meu, altceva decât cuvintele scrise. Și asta te-a pierdut. Nu numai pe tine, dar în fine. Știu că m-ai iubit, mult și mult timp, și nici veacul n-o să-ncheie călătoria asta a noastră, cât o fi el de veac. Când te-ntorci, fiindcă deja te-ntorci periodic în mintea mea, lasă ipohondria deoparte și adu cu tine drob de sare în spinare. Aveai mâini frumoase, țin minte, mai scrii la fel de frumos?
Acum vorbesc cu Tine, motivul fiind că purtăm același fel de lănțișor la gât și stiu că mă citești aici, după care pui mâinile sub cap și privești în sus, ca să te-oftezi și să nu vadă nimeni. Ce-am învățat, cunoscându-te: că nu reziști mai mult de trei zile fără să mă-ntrebi dacă-mi merge ceasul sau televizorul, nu mai țin minte exact. Că eu ți-am zis ce-am avut de zis și știu c-am turnat benzină pe foc. În fapt, între întrebările tale către mine și tine, propriu-zis, mai există niște nescrise întrebări care te privesc. Da, la alea nu-ți vei găsi liniștea până nu-ți vei găsi răspuns. Între timp, la mine la gât a apărut încă un lănțișor, sunt două, acum. Ești timid ca un adolescent sau te-oi fi intimidând eu. Mai am niște ani de cercetat în ceasloavele timpului când și cum și mai ales de câte ori ne-am întâlnit în cele jde existențe anterioare. Fiindcă te știu ca pe mine, și din urmă și-n cele ce urmează, viața ți-o știu deja.
Cu Tine vorbesc acum și-ai face bine să nu mai tremuri și să ferești privirea, că nu te mănânc. Și tu m-ai iubit mult-puțin, temporar, episodic, Dumnezeu știe. Dar ai avut marea calitate de a-mi crea iluzia continuității trăirilor, mare har, felicitări. Am aflat despre tine, recent și mă-ntreb dacă nu cumva bateriile încărcate cu ani în urmă, pe furiș, în sufletul meu, în timp ce dormeam, s-au descărcat deja. Ai aura rece, gândul mi-e rece când te-adun din eter, te-nțeleg cu greu în nopțile cu lună plină, amintirile s-au topit în anestezice puternice.
Iar acum vorbesc, iată, cu Tine. Intenționat, în capătul listei fiindcă viața crează ierarhii, lumea, societatea, universul crează ierarhii. Mai în glumă, mai în serios, scăldatul în preajma mea te-a scos în larg. Râzi mult, nu știu dacă ești chiar vesel sau pur și simplu, timid. Te-am întrebat, mai în glumă mai în serios dacă ești sigur că vrei să te-apropii și să-ți arzi aripile. Mi-ai zis că nu ți-e teamă. Mi-e mie teamă pentru tine.
Trei rotații complete în jurul sufletului meu, într-o seară cu lună plină.
Pe Magdalena o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
