Trăiesc de ceva vreme într-un spațiu în care varietatea de rase și de tipuri umane este copleșitoare. Mi-am zis în repetate rânduri că e un fel de Turn Babel sau un melting pot, un meli-melo de nații, un mishmash de chipuri și apariții. E un spațiu în care poți să înveți, mai presus de toate, toleranța, pentru că trebuie să accepți diferența și diversitatea în toate formele ei, de la obiceiuri de salut la feluri de mâncare, de la jocuri și sporturi la tipuri de vestimentație, de la moduri de a mulțumi la convenții sociale…
Într-o lume atât de diversă, vezi femei din toate locurile de pe pământ și te poți minuna de cât de generos a fost creatorul. Chipuri ciocolatii, albe, galbene, roz-pal, roșcate și pistruiate, ten de piersică sau ars de soare, staturi înalte, longiline sau scurte și îndesate, aluri sportive și tonice sau groase și planturoase, minione sau delicate, fragile sau robuste…
În tot acest spectacol uman, probabil că ar trebui să ajungi în timp să nu te mire deloc dacă vezi, în mod obișnuit, în magazine, pe stradă, la plajă, în malluri, în cafeterii sau restaurante, pe terase (mai puțin, totuși, în cluburi), femei îmbrăcate în sari sau în caftane, în hijab, niqab sau burka, în qipao sau în șalvari, în rochii scurte sau lungi, opulente sau discrete, în pantaloni scurți sau lungi, cu capetele acoperite sau nu, fiecare în acord sau, dimpotrivă, în răspăr, cu tradiția ei, cu regulile comunității de origine, pe care fie alege să le respecte fie, dimpotrivă, să le ignore, conștient și dezinvolt. Fiecare se îmbracă cum crede că cuviință, dar, de cele mai multe ori, se îmbracă cum știe de acasă, de acolo de unde a plecat în căutarea norocului sau doar în vacanță, iar asta fie presupune un costum tradițional, fie presupune o ținută obișnuită în spațiul cultural din care vine (fără să fie un costum tradițional specific, hainele pe care le îmbrăcăm, în afara tradiției, ajung totuși să fie semnul unei omogenități măcar comerciale, dacă nu alt fel, în fine). Firește, există și varianta în care unele femei valorifică elemente din alte tradiții vestimentare, de obicei, caftane sau jihaburi, fie din capriciu, fie din încercarea de asimilare a unei relații de suflet, momentane sau nu. În general, fiecare femeie pare să fi plecat de acasă cu toată tradiția ei (nu știu dacă și cu toată istoria), pe care alege să o respecte, cuminte și conformă sau, dimpotrivă, să o încalce și să se simtă liberă, poate. Este un spațiu eminamente turistic, așa că nu luăm în discuție ținutele localnicelor, cel puțin nu acum.
Printr-o grație a sorții, am primit privilegiul de a vedea acest spectacol, în plus, ceea ce mi se pare minunat este că îl văd zilnic. Cum spuneam, sunt de ceva vreme aici, dar încă nu m-am obișnuit cu ce văd, încă mă miră tot melanjul cultural și uman. E ca și când în fața mea se desfășoară o piesă pe teatru sau un reality show la care am bilete în rândul întâi. Este o mare bucurie să pot urmări cum înaintea ochilor mei se prezintă cele mai diverse tipologii sau tipuri, chipuri și coduri, ținute și aluri. Privesc asta cu nesaț, îi învăț regulile și îi enumăr varietățile.
M-am gândit de foarte multe ori că unele dintre femeile pe care le văd par îmbrăcate ca la spectacol, ca la serbarea de sfârșit de an de la școală de când eram mici. Am senzația că unele dintre ținute țin, mai degrabă, de o estetică a spectacolului decât de o funcționalitate cotidiană, dar și că, într-un fel paradoxal, tradiția vestimentară și-a coborât ceremonialul în stradă, iar eu sunt martor și spectator. Iată, îmi spun, ceea ce eu credeam că e spectacol este viața obișnuită.
Atlasul frumuseții, Mihaela Noroc
Da, și asta pentru că ținutele multor femei ar părea exotice și prin asta, spectaculoase, deși ele sunt firești, de altfel, în spațiul cultural pe care îl reprezintă (mă gândesc la ținutele femeilor indiene și la cele ale femeilor musulmane, pentru că acestea sunt cele mai bogate în detalii, sunt cele mai articulate tradițional). M-am întrebat dacă eu m-aș îmbrăca în ie sau în costum național (m-a cuprins și un fel de dor sau de nostalgie), oare aș putea să fac asta în fiecare zi (să zicem că aș avea o colecție impresionantă de ii sau de fote)?
Senzația de mirat spectator (aflat la un fel de festival al femeilor) se amplifică în zilele de vineri, pentru că aici (ca în tot spațiul musulman), vinerea e ziua liberă (și aici e încă o mare debusolare, am mai scris despre asta, vinerea e ca duminica la mine acasă, sâmbăta e ca sâmbăta, iar duminica e ca lunea, of, știu, mă obișnuiesc greu). Vinerea e ziua liberă, deci, e ziua de odihnă, de răgaz și de plimbare, iar mie mi se pare, în plus, ca o zi de sărbătorire a repausului, tocmai pentru că lumea iese la plimbare mai mult decât în celelalte zile – pe jos sau în mașini sofisticate (ca în filmele cu James Bond, dar multiplicate infinit) -, și atunci spectacolul se manifestă mai intens. Din fotoliul în care stau pe o terasă a unei cafeterii de pe faleză, femeile la care mă uit apar în toată bogăția și splendoarea lor. Sunt de toate culorile, de toate rasele, tipurile și tiparele, din toate tradițiile, de toate condițiile și de toate vârstele. Cum să nu te uiți ca la spectacol? Și nu mă uit la spectacol prin fanta din cortină, ci la ce se întâmplă pe scenă, pare că spectacol e în plină desfășurare, că în fața mea e un imens fluture cu aripile desfăcute, cu un model care se compune și recompune infinit din chipuri și ținute de femei de pe tot globul.
Aproape că nu mai știi la ce să te uiți mai întâi… La ochii codați, machiați intens ce se văd din niqab sau la pantofii scumpi, care abia se zăresc din faldurile ample ale un caftan bogat împodobit… ? La valurile de mătase roșie, albastru-deschis ori verde ale unui sari sau la părul incredibil de mătăsos, deseori negru-antracit, lung până la brâu al unei femei care trebuie să fie din Philippine, că ele sunt renumite pentru asta…? La tatuajele bogate, arcuite cu henna de pe mâinile unei femei de culoarea ciocolatei sau o femeie-alabastru cu la tenul alb-sidefat? La chipul roșcat-pistruiat al unei adolescente cu pielea transparentă sau la ochii oblic-alungiți că par închiși ai unui chip asiatic ascuns într-o tunsoare europeană? La părul creț și lung, care pleacă de foaarte sus deasupra unei frunți arcuite larg a unei femei care arată ca o statuetă de abanos? Femei în caftane, femei în jihaburi negre, femei în sariuri multicolore… E un spectacol minunat, credeți-mă. Picioare desculțe în sandale romane sau în șlapi, stiletto cu talpă roșie sau nu, pantofi sport sau Oxford, potriviți sau mai mari cu o mărime, retro sau cu platformă… Fuste lungi și vaporoase, dar și, fuste prea scurte sau prea mulate, pantaloni lungi și largi, dar și prea scurți sau prea mulați…
Please, dress respectfully… Asta scrie pe ușile mall-urilor, ale hotelurilor sau pe panourile de la metrou, asta este regula jocului care se comunică nemijlocit. Chiar se oferă imagini a ce înseamnă asta, brațele, până la cot, picioarele, până sub genunchi, dar și decolteul, toate trebuie acoperite. (Iată de ce nu e rău să ai tot timpul la tine un șal sau o eșarfă, avea dreptate bunica). Nu știu câte dintre femeile aflate în vizită, în vacanță sau la muncă aici respectă codul vestimentar, nici nu știu câte dintre ele știu că există acest cod vestimentar. Nu mă îndoiesc că funcționează o modalitate oficială discretă de a corecta derapajele neintenționate, dar nu știu, nu am văzut niciodată o astfel de „intervenție”…, deși pantaloni muuult prea scurți sau retezați imediat de sub fund, fuste incomplete și decolteuri expuse generos am văzut în repetate rânduri. În definitiv, e dreptul oricărei femei să se simtă frumoasă în felul ei, mi-am spus.
În tot acest timp, continui să-mi țin locul rezervat la acest spectacol pe care tot încerc să vi-l descriu, deși sunt conștientă că varietatea lui întrece descrierea. În tot acest timp mă uit și să mă bucur de manifestarea asta incredibilă a feminității, directă sau discretă, istoric-tradițională sau libertin și dezinhibat modernă, sofisticată sau robustă, tânără sau seniorială. Într-un astfel de spațiu, nimic nu mai poate fi exotic totuși (deși eu încăpățănez să-l definesc măcar pentru mine, îmi fixez reperul geografic ca european, nu am încotro) sau ciudat.
E un spațiu în care se adună multe, multe, multe (deși nu cred că sunt toate) felurile de a fi femeie. Clasic-sportivă, rafinat-elegantă, gălăgios-nonșalantă, ostentativ-opulentă sau înțepenită-în-vârsta-în-care-crede-că-îi-stă-bine-chiar-dacă-asta-a-fost-acum-o-mie-de-ani…, femeile par să se miște neobosit, ca pe o mare scenă. Sunt minunat de multe tipologii și tipuri, sunt incredibile în varietatea lor, toate la un loc și fiecare în parte.
Dacă aș fi bărbat, n-aș ști ce să aleg, mi s-ar da reperele peste cap. E ca și când cineva a adunat atât de multe feluri de a fi femeie, tocmai ca să arate, ironic sau paradoxal, că resursele sunt inepuizabile. Pare un fel de ceremonial, cel puțin așa se vede de la mine, din fotoliul cafeteriei de pe faleză. Nimic nu pare artificial sau neasumat.
Please, dress respectfully. Nu știu câte dintre femei respectă ceea ce se recomandă prin codul vestimentar.
Ce știu sigur este că își respectă dreptul de a fi ele însele, și asta în atât de multe feluri, fiecare în felul ei, încât, dacă aș fi bărbat, aș solicita un curs intensiv. Sau unul de prim ajutor.
Pe Ohara o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
