Am revăzut-o astăzi pe Sandra, după ceva vreme. Am gonit pe străzi de nebune şi am zâmbit la fiecare semafor la care un bărbat îşi agaţa capul pe geam să ne vadă mai bine. Ea, cealaltă jumătate a mea blondă este aşa de înaltă, încât orice pipiţă de tabloid ar plânge măsurând-o. În maşină, cel puţin, suntem la egalitate şi asta mă face să mă simt mai bine. Ştie că îmi place atât de mult să mă întorc în trecut, aşa că m-a dus în Drumul Taberei, acolo unde ne-am trăit studenţia. Câte amintiri! Dulapul unde ne ascundeam atunci când n-aveam bani de chirie, covoarele roase de la aerobic făcut în cameră după trei pizza mâncate la două noaptea, perdele arse de la mâncarea uitată pe foc, beţiile crunte de Valentine’s Day, multe alte nimicuri pline de însemnătate.
Au trecut câţiva ani de atunci; Sandra e mai mult femeie decât copil, atentă la detalii şi pusă la punct. Plânsul după cel care demult o abandona s-a transformat astăzi în zâmbet şi încredere; zâmbet care deschide uşi, încredere care retează orice eşec. Lângă mine e naturală şi veselă, face şi desface planuri cu uşurinţa cu care poţi găti o omletă. Mă face să zâmbesc şi am nevoie de asta mai mult ca oricând.
După câteva ture, îmi propune să mergem la o cafenea unde îşi fac veacul personaje pe care le admiram cândva. Am refuzat, nu voiam hipsteri în preajmă; inteligenţa e atât de aproape de trufie pentru unii oameni, încât orice creatură blondă pe tocuri este o ingrată, veşnic privită cu dispreţ. Am vrut să o văd strălucind, aşa că am ales un spaţiu mare şi luminos, un loc unde femeile îi estimează preţul pantofilor şi al rujului, un loc unde bărbaţii uită pentru o clipă de femeia pe care o ţin de mână, o privesc insistent şi apoi se simt vinovaţi. Mă amuză tot acest decor şi îmi place să îi fiu în preajma, o altfel de trufie, măcar nu trufie de intelectual.
Ne aşezăm la masă şi cuvinte simple plutesc în aer; relaţii, bani de investit, dietă… „Bărbaţii sunt proşti” se aude deodată rostit din gura ei. Mă opresc, zâmbesc şi continui: „Sunt mulţi şi proşti”. Îmi povesteşte cum un individ de-a dreptul ilar îi cerşeşte vorbe dulci. „E atât de simplu să obţii ce vrei. Primeşti oferte de peste tot”. „E o realitate pe care nu vreau să o privesc, Sandra.” Telefonul îmi zbârnâie şi un alt individ trecut de prima tinereţe încearcă din nou să mă prindă în discuţie. Ridic privirea şi continui. Sunt încă tânără şi am cumpărători atât de avizi de iubire, cuvinte dulci şi amantlâcuri; bărbaţi cu riduri adânci, ochi obosiţi ce caută neîncetat un scop, o recompensă pentru traiul anost.
Când eram mai mică îi compătimeam şi arătăm dispreţ pentru toate cele care sunt educate să vândă speranţa pe tavă. Am crescut şi i-am cunoscut îndeaproape. Nevoile m-au adus în acelaşi cerc; am vândut, la rându-mi, timp şi speranţă, am zâmbit, am cerut şi am plecat. Insistenţa lor mă făcea să cred că unii oameni au nevoie de călăi, că trăim într-o lume în care tinereţea e doar o piaţă de desfacere şi fiecare îşi acoperă propriile nevoi. Un fel de „care pe care” în care auzi atât de des rostindu-se „Dă-mi” cu „Te iubesc”, „Te doresc” cu „Cât oferi”.
Am obosit privind şi ascultând, tot acest carusel m-a ameţit. Azi nu îmi mai e milă şi nici nu mai dispreţuiesc. Astăzi nu mai vând şi ofer mai puţin. Agonisesc îmbrăţişări şi cuvinte, iubire de frumos şi de oameni, zâmbesc şi las jocul celor născuţi jucători. Rămân spectator, aşa cum mereu mi-a plăcut să fiu.
„Ai să oboseşti şi tu”… îi spun Sandrei din senin… „Acum hai să ne mai plimbăm, îmi place să văd mulţimea prinvindu-te…”
Pe Simona o găsiţi întreagă aici.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
