Eu nu știu nimic despre prietenie. Nu sunt o bună prietenă, nu am nici un interes să fiu. Așa că nu pot vorbi despre ceva ce nu cunosc. Prefer să nu fiu ipocrită. Și ca să nu fiu, trebuie să recunosc: nu am avut niciodată un prieten bărbat. Mă refer desigur, la un prieten adevărat. În general, m-am apropiat de bărbați mânată de interese. Fie am vrut să am o relație cu ei, fie mi-au plăcut ca înfățișare, fie am vrut să învăț ceva de la ei, fie am căutat să îmi înlocuiesc tatăl cel adevărat cu unul mai pe gustul meu. Niciodată nu mi-am pus problema să fiu prietenă cu un bărbat așa cum sunt cu o femeie.
Bineînțeles, am înțeles toate aceste lucruri târziu, cu ajutor. Da, tot de la un bărbat. De data aceasta, plătit. Dar până să îmi dau seama ce cred eu despre prietenia bărbați-femei, am avut diverse experiențe.
Prietenul „ce nasol că nu ești tata“. Cu omul ăsta vorbesc despre orice problemă am, e mereu lângă mine, gata să îmi dea un sfat. Are experiență de viață, e un domn frumos, elegant și educat, care știe să îmi recomande mereu o carte bună, un vin minunat, o șampanie excelentă, un film important pentru dezvoltarea mea, o destinație de vacanță nemaivăzută. Dar nu putem fi prieteni pentru că, din păcate, nu îmi permit să îl sun la douăşpe noaptea și să-i plâng în telefon că am o viață foarte grea. De fapt, nici nu prea pot să îl sun, pentru că e foarte ocupat, așa că aștept să mă sune el. Din fericire, o face des!
Prietenul „ce bine că ești, ce oroare că nu cu mine“ . Cu omul ăsta nu mai vorbesc. Dar am vorbit până mi s-a tăiat respirația. De tot. Pentru că mi i-a prezentat pe Cioran şi pe Goethe, m-a învățat să mă urc pe pereți la propriu, la sala de escaladă, iar atunci când eu am decis că această prietenie a luat foc, și că mă urc pe pereți și la figurat, a decis și el să se mute spre orizonturi mai blonde.
Prietenul „mi-e drag de tine, de mi se rupe inima că tu vrei mai mult“. Nici cu el nu mai vorbesc. Pentru că mi-am dat seama, la un moment dat, că eu vorbesc numai despre iubirea vieții mele, cărți si filme, iar el preferă să vorbească despre cum ar evolua relația noastră, dacă ar evolua.
Prietenul „aș fi prietenă cu tine, dacă n-ai fi tata“. Cu el vorbesc. Avem atât de multe subiecte încât nu ne plictisim niciodată. Dar asta doar pentru că am decis eu să fac un salt mortal peste diferența dintre generații și îi înghit cu stoicism toate hachițele de om bătrân și depășit de situație. N-am avut încotro, îl iubesc prea mult. Cu toate că nu gândim nici măcar asemănător.
Prietenul „aș fi prietenă cu tine dacă n-aș fi iubita ta“. Vorbim în fiecare zi, în fiecare noapte, uneori chiar și în somn, ba chiar și telepatic. E cel mai bun prieten al meu și mă ajută cu orice am nevoie, așa cum și eu îl ajut pe el. Mai ales când punem la cale câte o năzdrăvănie, suntem echipa perfectă. Avem multe lucruri în comun, putem discuta despre orice, ne distrăm de minune, ne certăm impecabil și ne urâm câteodată, așa cum numai doi oameni care se iubesc o pot face. El e cel mai bun prieten al meu, mai ales pentru că nu mă duce la Spitalul 9 și preferă să-mi fie el tratament. Iar eu prefer să fiu nebună după el, chiar dacă a stricat singura mea prietenie sinceră cu un bărbat și a transformat-o într-o frumoasă relație.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
