Dragile mele, dacă vă temeți că fără tocuri deveniți brusc invizibile, am dovada că o femeie nu este mai „vizibilă” când poartă tocuri decât atunci când e încălţată cu balerini. Nu, nu e vorba de cercetătorii englezi care susțin că cei mai mulți destinatari ai mesajului tocurilor noatre – bărbații -… nici nu le observă, ci de mine. Mie mi s-a întâmplat să le verific teoria!
Să facem cunoștință: sunt M. și eram atât de ahtiată după pantofii cu toc încât aș fi dormit încălțată cu ei. Cu cât mai înalți și cu cât mai multe perechi, cu atât mai fericită. Datorită pantofilor, firește, că altcineva nu exista în viața mea care să-i admire, să mi-i scoată încet din picioare, să bea șampanie din ei… Deși aveam, cum vă spuneam, cele mai frumoase perechi de pantofi stiletto. Pe care le purtam, firește, la fiecare nouă întâlnire. Făceau parte din artileria grea. Și nimeni nu mă putea convinge că cea mai mare parte a șarmului meu n-ar fi venit de la tocurile cui. Adrenalina aceea avea un gust aparte, însă nu dura mult – lucrurile nu se legau și pace. Dar n-aș fi pus vreo nereușită pe seama pantofilor mei cu toc nici picată cu ceară.
Toamna trecută, aveam un fel de întâlnire-surpriză, să nu-i zic “oarbă”, cu un bărbat despre care știam foarte multe, mai puțin cum arată. Firește că mi-am dorit să fiu răvășitoare și nelipsiții pantofi cu toc mi-au încălțat picioarele nerăbdătoare să mă ducă la întâlnire. De atâta grabă, în apropierea restaurantului în fața căruia urma să-l recunosc după buchetul de trandafiri albi și el pe mine după pantofii ivoire (vedeți cât de obsedată eram?), am călcat strâmb și mi-am rupt un toc de 10. M-am blocat de supărare, voiam să renunț. Apoi, mi-am amintit, providențial, veți vedea, că una dintre colegele mele de birou locuia în apropiere, purtam același număr, doar că ea era fană… fără toc.
Să fac eu un asemenea compromis la o întâlnire? Bine, hai, să-l fac, cu gândul să scap oricum de perechea trădătoare și, dacă nu-mi place cum arată bărbatul, să mă fac nevăzută. Zis și făcut: am sunat, am ajuns șontâc-șontâc, m-am încălțat cu o pereche de balerini pe care-i cumpăra mereu de aici, și am plecat cu senzația că mă duc pe spate.
Am ajuns la timp ca să observ, apropiindu-mă, un tip nu foarte înalt, drăguț, prezentabil, numai că, în loc de trandafiri albi, avea în mână un buchet de… flori de câmp? Hmmm, nu-i el. Eram deja tristă, că apucasem să-i văd și ochii… care, după ce întârziaseră cam mult într-ai mei, își coborâseră privirea spre pantofi, o ridicaseră apoi dezamăgiți cumva și fugiseră spre alte picioare în căutarea culorii și tocurilor din descriere. În câteva secunde am luat ceea ce s-a dovedit a fi fost hotărârea vieții mele: băiatul acela m-a plăcut fără să știe că eu sunt cea pe care o aștepta, deci fără tocuri!, așa că mă voi opri să-l întreb dacă n-a găsit trandafiri albi. Dacă nu e el, n-am nimic de pierdut, o altă nebună, dar dacă e el, cine știe ce iese. Și a ieșit. 🙂
O privire mai albastră și un zâmbet mai larg n-am mai văzut decât atunci când m-a cerut de nevastă. Şi, deşi acum nu am silueta balerinelor, mă simt mai uşoară decât ele în noua mea colecție de flats. Pe care o asortez, desigur, cu iubitul meu. Care, cum ziceau și englezii, nu are ochi pentru prostii, ci pentru ochii mei. La aceeași înălțime cu ochii lui albaștri. 😉
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
