Ce înseamnă iubirea pentru tine? Ce definiție ai da fericirii? Cum ești tu fericită și când ești fericită?
Întrebări clișeice, dar care te pun pe gânduri. Există o rețetă a iubirii? Există undeva scris, într-un rețetar al vrăjitorilor, niște ingrediente ascunse care adună, praf de stele și panglici colorate și printr-o chintesența aproape nemaiîntâlnit de explozivă se transforma într-o ceață ce te învăluie și te transformă în nebun de iubire? Am trăi într-o lume idilică, dacă am putea merge la magazine și am cumpăra 50 g de iubire, 30 g de fericire, 70 g de zâmbete, 100 g de împliniri și 1000 de g de persoană perfectă în accepțiunea noastră. Da, în cărți cu vrăjitori precum Merlin, în filme romantice și în basme… în rest ni le aducem noi prin alegerile noastre.
Romantică incurabilă de 38 de ani, m-am declarat fană a poveștilor de iubire cu final fericit, am stat cu nasul în batistă urmărind poveștile dramatic de siropoase ale protagoniștilor și m-am simțit în pielea lor de la început până la sfârșit, trăind fiecare emoție în parte. Iar la finalul fericit am spus “amin” convinsă fiind că și mie mi se va întâmplă la fel.
Avem doar o mică problemă și anume că nu prea reușesc să aduc filmele cu final fericit în viața mea, ceva se întâmplă și finalul este unul alandala și total aiurea pentru mine, bineînțeles. Eu mă cred o prințesă războinică, menită să apere omenirea, eu mă lupt cu dragonii, cu morile de vânt, cu toate vrăjitoarele și cu poțiunile lor otrăvitoare, dar pe mine uit să mă apăr. Și, la sfârșitul poveștii, mă trezesc în prăpastie, cu toți ostașii vrăjmași în jurul meu, neajutorată, fără putere și fără energie și Făt-Frumos plecat cu o fătucă, pe câmpii, la cules de mușețel și făcându-i apoi coliere și promisiuni pe termen nedeterminat.
Revenind la întrebările de început, răspunsul este: nu știu sau nu mai știu. Am trecut prin diferite etape de fericire: de la cea adolescentină și visătoare, la cea de tânăra adultă cu fluturi în stomac și cu ochii priponiți în frumusețea bărbatului de lângă mine, grăbindu-mă apoi într-o fericire dureroasă, oprindu-mă destul de târziu din starea letargică în care mă zbăteam. A venit apoi de nicăieri o sclipire, o văpaie cu ochi albaștri, ieșită total din tiparele listei mele de “to have”. Am fost pregătită pentru ea, am vrut să o fac un foc mare care să îmi încălzească inima timp de o eternitate, din nou m-am transformat într-o războinică și m-am luptat cu demonii. Dar în timp ce eu suflam în focul meu, văpaia se stingea… până într-o zi în care nu am mai găsit-o. Și nu am mai avut putere să mă mai ridic. Și am găsit un pansament, un plasture colorat pe care l-am pus pe suflet și am reușit să sugrum durerea.
Însă, după multe rătăciri, văpaia a venit spre mine din nou, cu cântece de iubire și jurăminte de credință eternă. Și eu? Eu mă balansez între temeri, între sclipiri, între dorințe. Acum am ridicat o fortăreața în jurul meu. Nu mai are nimeni voie să între aici, într-o inima rubinie și neșlefuită tristă și plângăcioasă.
Văpaia mea frumoasă cu irizari albăstrii îmi mocnește în toată ființă, dar mă tem de ea, mă tem de mine și, în același timp, duc dorul focului și cred că, după ce liniștea își așterne mantia asupra sufletului meu, sclipirile iubirii vor începe să se ivească aidoma ghioceilor somnoroși.
Cred în iubiri eterne, cred în reîntâlniri neașteptate, în coincidențe amoroase, cred în întâlnirea sufletelor pereche în momente total nepotrivite ale vieții, și cred în instinct. Poveștile mele însumează capitolele unei cărți nescrise, sunt aproape de jumătatea ei și încă aștept capitolul ăla pe care să îl numesc: EL. Acel El, acela care să mă iubească fără măști, fără minciuni, fără condiționări, acela care să mă facă să râd în momentele grele, care să mă aline când simt că lumea se sfârșește, acela care să nu fie jumătatea mea, ci care să fie întregul nebuniei de gusturi explozive, care să îmi meargă alături până dincolo de sfârșit.
Pentru că acești “Ei” care apar din câmpurile de maci și păpădii, care se învârt printre floricele, printre culori, amețiți și buimaci, îmbătați de mirosuri care mai de care mai stridente, ,care își doresc luna stelele și infinitul, dispar la prima adiere a vântului, se destramă aidoma unei păpădii uscate. Ei visează. Noi visam… dar oare ar fi greu să visam către aceeași iubire?
În visul unei nopți de început de februarie, vrăjită fiind de cel mai frumos bărbat al lumii, mi-am dat seama că vraja se desprinde, că iubirile trecute lasă urme adânci și că bunătatea inimii e tulburată de rănile trecutului.
Atunci am hotărât să îmi iau bocceluța și să plec, să mă îndrept către mine, către liniște, să mă întorc în bula mea de cristal, să înalț zidurile cetății și mai sus și să mă gândesc că văpăile și sclipirile mă vor găsi și mă vor iubi atunci când vor ști către ce suflet vor să se îndrepte. Atunci când ele vor găsi lumina mea și, mai ales, atunci când albastrul lor va ști către ce inima să privească.
Guest post by Anca
Și tu poți scrie pe Catchy!🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
