Luați-mi carnea. Atât de mult o râvniți, de nu îmi mai vine să o țin pentru mine. E întinată și stocul aproape epuizat. Ați rupt-o din priviri. Oricum mă strânge. Nu o mai suport. Mi-a rămas așa de mică. Dar pentru voi e îndeajuns. Luați-o. Luptați-vă pentru ea. Împărțiți-o frățește. Eu nu mai am ce face cu ea.
Vă invit la ospăț. Vreau să vă privesc festinul, ascunsă pe după draperiile de bumbac egiptean. Să văd cum sângele meu proaspăt vi se scurge pe bărbie și hohotiți grotesc, fără a mai simți vreun gust. Pentru că nu gustul îl vreți voi. Nici nu mai aveți asemenea simțuri. Nu știu de mai aveți vreun simț. Dorința. Dorința. Uneori am impresia că atât a mai rămas din măreția voastră în care credeam cu nesaț. În care m-aș fi ascuns de apele învolburate ce mi se arată în vis și prin care mă mișc greoi. În voi credeam că îmi voi găsi talazul unde să mă spăl de murdăria zilelor lungi cât un anotimp neînsorit. Iar acum, stau ascunsă și vă privesc ochii sclipind a nebunie. Mai mult. Încă o dată! Nu vă opriți. Sfâșiați. Rupeți în mii de bucăți. Mârâiți. Vă arătați unul altuia colții într-un rictus pe care nu îl mai puteți controla.
Am crezut. Mult. Cu tot sufletul meu. În sufletul vostru și nevoia omenească de a te dărui. Dar am greșit undeva, pe parcurs. Nu știu unde. Voi afla. Că ce mi-a mai rămas de făcut decât să stau cu tâmplele rezemate în palme și să caut răspunsuri?
În timp ce eu credeam, mi-ați tăbărât pe piele cu atâta nerv, de nu a mai rămas bucățică de carne nesfâșiată. Și ce să mai face eu cu zdrențele astea? Nu există croitor ca să le poată cârpi și să îmi facă o haină de Doamne ajută. Îmi e atât de frig. V-aș spune, de aș ști că se mișcă ceva în voi. Dar nu mai vreau să vă spun nimic. Vreau doar să vă privesc cum vă înfruptați din carnea mea. Nu vă judec. Nici nu mă revolt. Așa sunteți făcuți. Nu aveți vreo vină. Nici măcar eu nu sunt vinovată. A fost să fie. Să lăsăm ceea ce este și să ne veselim. Eu înțelegând mult prea târziu regulile jocului. Iar voi nebucurându-vă de gustul cărnii neprihănite, din prea multă dorință.
Gata. Mi-e rău. Nu mai pot privi. Sunt palidă. Ca un cadavru. Nu am cum să fiu cadavru. Ăla e pe mâini bune .
Eu știu cine sunt. Merele. Trei am în coșul de pe masă. Mari, cât niște luni pline în seri de august. Aud vântul cum bate prin ele și îmi aduce miros de salcâm. Sau o fi tei? Cum miroase teiul? Mai există salcâmi? De simt parfum, or exista. Habar nu mai am cum arată. Să mă uit la merele astea. Poate îmi amintesc. Mi le-a adus așa, fără vreun motiv. Doar pentru că le-a văzut și s-a gândit că poate mi-ar plăcea. Simplu. Fără să aștepte ceva în schimb. Bag seama că nu vrea carne. Că avea și el câteva mere în plasă. Poate nu îi place. Sau poate o mănâncă rar. Da. E clar. Eu măr vreau să fiu într-o viață viitoare. Să luminez suflete de femei hăituite. Și să reamintesc vânătorilor că excesul de carne doare pe undeva, pe cineva. Că se sfâșie fâșii-fâșii carnea privită cu dorință și nesaț.
Mâine nu va veni să îmi aducă mere. Dar mai am doi bănuți. O să merg în piață. Au venit zorii. Plec la cumpărături.
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
