Bunică-mea se întinse pe pat, îşi aranjă marginile rochiei, îşi împreună mâinile pe piept şi oftă prelung:
– Mooor …
După care închise ochii şi parcă şi respiraţia i se pierdea în tonul blând. Am îngheţat, aveam paisprezece ani şi abia îmi făcuseră buletin, la şcoală învăţasem despre primul ajutor, dar numai în caz de electrocutare.
Ştiind că are de-a face cu proşti, bunică-mea tuşi de câteva ori, apoi deschise un ochi şi porunci disperată:
– Bagă-mi o nitroglicerină sub limbă, nu sta ca viţica la poartă nouă!
Jumătate de oră mi-am şters, sughiţând, ochii şi nasul. Mă ameninţase cu armate de arătări, dacă dădea dracul şi îi făceam colivă din arpacaş şi nu din grâu. Apoi, brusc, mi-am adus aminte că îmi era datoare:
– Bia, bia, mi-ai promis că-mi spui care-i treaba cu bărbaţii, zi repede, cât mai ai timp! Cum l-ai găsit pe biu, cum a rezistat atâta timp, cum de l-ai iubit şi după ce a chelit?
– Ştii ceva, nu mai am de gând să mor astăzi, rămâne pe altădată. Mă duc să fac ceva de mâncare. Să mori de foame cu cămara plină e penibil!
– Nu ar trebui să te odihneşti un pic? Fac eu nişte sandwich-uri sau cartofi prăjiţi. Îmi povesteşti despre bărbaţi…
– Parcă ţi-am spus tot ce aveam de gând să-ţi spun despre sex.
Îmi ardeau obrajii de parcă prăjisem chiftele.
– Nu despre sex, despre bărbaţi! Cum îi alegi?
– N-ai tu timp de aşa ceva, mută-ţi gândul la şcoală! Vorbim când împlineşti măcar 20 de ani…
– Da’ dacă…
– Deja mă vezi moartă, pe catafalc, ai? Ptiu, bată-te să te bată! Să mai creşti copii!
– Nuu, nu, eram curioasă, în cărţi iubirile care contează sunt neîmpărtăşite şi mai şi dor. Tu ţi-ai păstrat zâmbetul… chiar şi după ce l-ai îngropat.
– Mă iei la bani mărunţi? Ia, treci mătăluţă, domnişorică, de te spală pe mâini şi curăţă nişte cartofi!
Au trecut nişte ani, mai mulţi decât aveam de gând să aştept, dar bunică-mea tot nu se grăbea cu răspunsul. La 28 ştiam la fel de multe ca la 14. Bunică-mea se strânsese pungă, nu scăpa un cuvinţel. Îi intrase în cap că dacă îmi împărtăşeşte secretul, moare, Dumnezeu nu ştia cât de lamentabilă era treaba. Aia cu bărbatul ideal, după chipul şi asemănarea…
Când a simţit că moare, începuse, cică, să îşi aducă aminte lucruri din copilărie, pe care ramoleala le ştersese deja, ne-a chemat pe toţi, să ne lase câte o binecuvântare, instrucţiuni pentru bunul mers al înmormântării şi pelerinajul la cimitir, de apoi.
Mai întâi şi-a primit vecinele şi le-a lăsat reţetele de sarmale şi alivenci. Apoi prietenele, cu care a râs, mai să sperie popa, care a fost trimis înapoi la biserică, după mai multă împărtăşanie. Cu tata a plâns vreo oră, era îngrijorată că fără indicaţiile ei preţioase, nu avea să-şi trăiască, cum trebuie, viaţa. Deşi vociferam pe la uşi, se făcea că-s plecată la Bucureşti. Nu era pregătită să-şi dea, ieftin, duhul.
Într-un final, după ce mă furase şi somnul, am intrat peste ea, a zâmbit, mi-a strâns mâna, a murmurat: „Băieţi mari, cu prostia mică” şi dusă a fost!
Ce naiba era să înţeleg eu din asta?
De mari, i-am ales mari, că nici eu nu sunt plăpândă. După perioada de făcut curaj, întrebam discret, între două feluri de aperitive, după o invitație la masa din sufragerie:
– Cum o ai?
Şi n-o să mă credeţi (aşa noroc!!!), dar toţi o aveau mare.
Când iubeşti, treci şi peste cuvântul celor dragi şi speri în improvizaţia aia festivă, care îşi zice fericire. Deşi nu s-a întors de la groapă, ca să-mi ardă urechile cu un „Ţi-am zis io!”, bunică-mea avusese dreptate. Toţi erau trecători.
Şi cum stăteam eu aşa singură, hotărâtă ca, dacă nu am bani de alţi tenişi, măcar să schimb şireturile, a intrat pe alee încă un alergător de micul dejun. Decât să recunosc că fac economii, ca să prind şi eu un concediu, mai bine îmi las colegii să creadă că m-am apucat de maratoane, să nu se degradeze musculatura. După două ture de bloc, mă opream în parc, unde luam parte şi la chinurile altora.
S-a aşezat pe aceeaşi bancă cu mine, cu lectura sub braţ şi vreo două săptămâni am alergat împreună, căci nu reuşeam să terminăm discuţia.
Mă hotărâsem să renunţ la penibilele întrebări, dar mi-a scăpat, cumva, de pe buze sau o scăpaseră pe bunică-mea de serviciu la bucătărie:
– Cum o ai?
– Mică. Dar ştiu că tu eşti cea mai nimerită să-mi faci capul mare!
Nu vă gândiţi la prostii! Era vorba despre iubire.
Aşa cred bărbaţii, că dacă se îndrăgostesc, prostesc. Noi, care ne uităm toată ziua în oglindă, ce să mai zicem?
Pe Liliana o găsiţi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Ai fi flatată sau ofensată dacă ai afla ce face înainte de întâlnirea cu tine?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
