Tata avea un obicei încântător – îmi săruta mâna. De când eram micuțe, avea acel gest de o noblețe extraordinară care ne făcea să ne simțim domnișoare, chiar dacă noi eram puțin mai înăltuțe decât clanța de la ușă. Ne lua ușor vârful degetelor și, atent, discret, cât o atingere de puf de păpădie, ne lumina inima și sufletul. Crescând, gestul a devenit și mai elegant, și mai maiestuos, și mai important. Ajunsesem să cred că e ceva permis doar între fiică și tată, dar, cumva, privind în jur, mi-am dat seama că nu era chiar la îndemâna oricui.
Aveam 16 ani când m-am trezit cu un băiat cu ochi albaștri într-un interes reciproc. Ningea și m-am pomenit cu el la ușă, aducându-mi câteva garoafe, singurele flori care se găseau în acea vreme. De atunci, iubesc garoafele și nimic nu mă va convinge că ele nu-și merită atenția mea prin tumultul exotic floral al acestor vremuri. Băiatul cu garoafele roz îi ceruse mamei permisiunea să mă scoată la o plimbare. Și iar încremenesc acea clipă, realizând că și atunci îmi părea ușor demodat modul lui de abordare, depistând arogant că avea o timiditate pe care și-o învingea cu fiecare cuvânt rostit. Mama, topită toată sub căldura acelor ochi de om sincer și curat, n-a stat pe gânduri și mai că mi-a făcut vânt să ies pe ușa apartamentului. Bâjbâiam toată, copleșită de atenția omului frumos din fața mea, dar și de brusca schimbare de atitudine a mamei în ce privea băieții. Ehehe, parcă pare basm citit la gura sobei și nu-mi imaginez cum de aveam de trecut atâtea obstacole pentru o banală plimbare, dar din aceea ce avea să se întipărească pentru totdeauna, undeva, unde încă se mai știu și numărul pașilor făcuți. Mi-am tras jeanșii indigo, am ales pulovărul cel lung, în două culori, vișiniu și negru, croșetat cu atenție tot de mama, cu niște găselnițe destul de îndrăznețe pentru acele vremuri. Cu alte cuvinte, manșetele si gulerul erau niște împletituri în trei, care imitau perfect cozile pe care ni le făceam la școală. Bonus, aveam și o bentiță la fel, pe care mi-o așezam cu grijă peste urechi, într-o cochetarie naivă de a înlocui căciula-inamic. Mama mă dorea Cosânzeană, dar eu nu prea știam dacă aș putea fi una, căci sindromul rățuștei cele urâte l-am păstrat inutil de mult. Omul celor șaișpe ani ai mei mă aștepta în scara blocului, iar când am apărut, mi-a luat degetele și până să mă dezmeticesc mi-a așezat un sărut surprinzător pe care nu l-am primit cu bucuria cu care se aștepta el, probabil, să o am. Habar nu avea, bietul băiat, că tocmai distrugea mitul sărutatului de mână… tată-fiică.
Totuși, nu mi-am tras mâna, pentru că, pentru o secundă, am simțit că inimile noastre nu mai băteau în piept, ci acolo, între palme, și degete, urcând ușor într-un fior care iar avea să se iscălească într-un colț de amintire. Preț de câteva minute nu știam ce să fac cu amândouă mâinile și regretam amarnic că pulovărul meu nu avea și ceva buzunare, poate nu m-aș mai fi simțit atât de stingheră și pierdută. Gerul mușca destul de rece și nepăsător din fețele noastre. Zăpada scârțâia sub pașii noștri la fel de timizi ca noi, iar liniștea deveni apăsătoare. Ca din întâmplare, pe aleea dintre blocurile vecine, se apropia de noi prietenul lui cel mai bun. Fără să ne întrebe nimic, ni se alătură și începu vacarmul vorbelor nedefinite, stridente și total nepotrivite în ambientul acela ce se dorea o spargere a neștiutului și necunoscutului. Târziu mi-am dat seama că aveau aranjat acest lucru, iar asta se tot repeta, încât a ieși cu el devenise pentru mine o întreagă apăsare, nicidecum o mare plăcere. Dar mamei îi intrase în cap că baiatul are intenții serioase și cuminți, iar faptul ca își aducea ajutoare îi dovedea că nu-i umblau hormonii mai repede decât trebuia. Ciudat, nu eram în asentimentul ei, dar remarcam cu tristețe că, atunci când rămâneam doar noi doi, vorbele nu zburau la fel de ușor ca atunci când aveam companie. Eu sunt vorbăreața de serviciu, dar în preajma sa nu făceam altceva decât să-mi perpelesc neuronii în întrebări nepuse. Nu ieșea un sunet, al naibii, din gura mea. Ne așezam mereu pe aceeași bancă, în același loc, fie că înghețam sau ne încălzeam trupurile unul de celălalt, în niște atingeri atât de speciale, că parcă și acum le simt vibrația. Aveam banca noastră, aleea noastră, zodia noastră (ne despărțeau opt zile și vreo doi ani) și ne creionam, încet, încet, ceva al nostru. Cu toate acestea nimic nu era „al nostru”, pentru că noi construiam himere adolescentine pe care el le pecetluia cu acel sărut pe degetele mâinii mele, cât să-mi adorm renunțările și să o iau de la capăt a doua zi.
Doar că vacanțele erau scurte, iar eu plecam la București, să termin ce începusem. Ne scriam scrisori lungi și teribiliste; ne imaginam tot felul de lucruri și iar derulam secvențe despre banca noastră, aleea noastră, povestea noastră. N-aș ști să-mi explic, nici până în ziua de azi, de ce nu mă simteam prea comod în preajma lui, deși, instinctiv, îmi plăcea. Găselnițele astea cu adusul prietenilor la întâlnire, muțenia pe care prietenii o garantau ca fiind doar în prezența mea și gesturile lui mult prea galante pentru un om capricios ca mine, mă făceau, ca atunci cand mă întorceam, în vacanțe, în Brașov, și-l vedeam așteptându-mă pe peron, cu un buchet de flori, să sar prin spatele trenului și să plec, pe furiș, de la cealaltă linie decât s-ar fi așteptat el. Îl pedepseam, așadar, pentru faptul că nu era suficient de sigur pe sine încât să mă întâmpine doar el și buchetul de garoafe roz, nu și umbra lui de amic, pe care începusem să-l urăsc cu toata puterea mea de fată tânără. Nu-i suflam o vorbă că l-am văzut în gară, dar nici el nu mă mai întreba cum aterizasem în cartier, ca și când mă teleportasem. Și iar începea plimbatul, flirtul, sărutul furat, banca noastră, aleea noastră, povestea noastră.
Nici nu mai are rost să continui să spun despre relația începută de „n” ori și neterminată niciodată cu adevărat. Mereu, însă, peste vreme, am tresărit ori de câte ori îi întâlneam ochii aceia miraculoși și chiar am reușit, pe alocuri, să purtăm conversații care au arătat, de fapt, cât de îndrăgostiți am fost unul de celălalt, dar cât de puțin am știut să arătăm asta. Cu toate acestea, timpul a ales într-un mod ciudat să-mi arate că omul garoafelor roz nu intra doar în capitolul amintiri și atât, pentru că în loc sa încerc să-l înțeleg, profitând puțin de vraja care exista între noi, am preferat să intru în povești care nu au făcut altceva decât să mă facă să regret aleile cu amintiri. Am ales concretul în locul aparențelor, neștiind că era invers. Am aflat repede și dureros asta. A durat mult, vreo 20 de ani aproape, până mi-am găsit alți ochi albaștri și un om care să știe să prindă degetele unei femei într-un sărut desăvârșit.
Aleea amintirilor există și astăzi; banca la fel, deși e o rudă nouă a celei pe care am adunat o poveste a unor adolescenți timizi, fără încredere în ceea ce erau sau deveneau. Trec pe acolo în fiecare vară și zâmbesc privind în jur, de parcă încă aș aștepta să văd un băiat cu garoafe roz și obraji roșii ca focul și, deși am aflat ce bărbat destoinic a devenit, știu că a avut menirea să-mi așeze reper, așa, pentru un început de viață, forma perfecțiunii, perseverenței, cavalerismului și eleganței pe care cu greu le-am mai găsit în anii ce au urmat.
E a doua oară când scriu despre cel care m-a iubit fără cuvinte, căci nu am cum să uit că într-o zi de ianuarie, când inima îmi bătea în palme, am făcut primul cadou unui tânăr bărbat, de ziua sa de naștere. Un arlechin mov, pe care l-am numit Filipache, și pe care habar nu am de ce l-am ales, dar pe care a știut să-l primească de parcă i-aș fi dăruit o poveste cu chip. O poveste cu un chip frumos, care mi-a topit și îndulcit neîmplinirile ce au urmat, mi-a rămas și mie, iar cuvintele de azi sunt un ultim dar făcut unor vremuri care s-au semnat într-un colț de inimă. Păstrez în mine, însă, definitiv, cu fior duios, într-o combinație a bărbaților puternici din întâmplările mele, senzația sărutului, pe mâna mea, ca un puf de păpădie. Efemerul perfect.
Pe Adriana o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
