Despre trecut aflăm tot mai puțin din cărți, dar și mai puțin de la martorii oculari. Așa că nu puteam să trec pe lângă șansa de a vă reda extrase din întâlnirea cu centenarul General-Maior Aviator (Rtr) Radu Teodoru la sala „Luceafărul”, moderată atât de bine de doamna Mihaela Bîrzilă.
Înainte de a trece la dialogul din care m-am străduit să-mi iau notițe cât mai fidele, vreau să las o notă de apreciere pentru inițiativa doamnei Alexandra Dobre, Președinta Asociației Institutul Român pentru Îmbătrânire Activă, de a organiza această serie de întâlniri cu Seniorii României. Avem nevoie de exemple și avem nevoie să nu uităm drumul care ne-a adus în prezent.
Domnul Teodoru a venit la a XV-a ediție a „Seniori de colecție” însoțit de cele două aripi, cum îi numește pe comandorii Bălan și Breazu. Și a precizat: „Așa mă tonific.”
Despre comandorul Bălan am aflat că a înscris singura aterizare forțată din istoria aviației române supersonice.
La rândul său, domnul comandor Breazu spune că a învățat de la centenarul nostru lucruri despre viața din aviație, dar mai ales despre bunele maniere: „Pentru întâlnirea de azi, Domnul general nu a avut emoții. Noi aveam emoții.” Cuvinte aparte, de la omul-aripă, care a supraviețuit exploziei unei rachete (n.a: a reușit să se strecoare cu avionul prin centrul exploziei, cu viteza glonțului; a explicat că era singura cale de a scăpa cu viață, căci schijele se împrăștie ca spițele roții unei biciclete).
Domnule general Teodoru, puteți să le transmiteți un mesaj optimist celor care vă privesc sau celor care poate vor citi acest interviu?
Optimismul stă în fiecare dintre noi, dacă avem conștiința și cunoștința realității.
Poporul român doar așa a trecut prin istorie.
Vreau să transmit mesajul optimist al unui viitor luminos, care stă în mâinile noastre (n.a: a ridicat mâinile cu pumnii strânși ușor, dar ferm).
Le vedeți? (n.a: mâinile).
Un mesaj pentru tineri?
Tinerilor le doresc sănătate. Să-și organizeze viața în așa fel încât să slujească țării care i-a născut. Să nu ia pe pantofi praful țării și să-l ducă dincolo de hotare.
Mai sunt patrioți azi?
Întrebare foarte curioasă, a dispărut speța asta? Nicicând, patriotismul face parte din România și se naște odată cu românii. Că e marginalizat termenul, e altă discuție. Patriotismul există, în raidurile mele îl întâlnesc la tineri dornici să afle ce e cu adevărat, cât și la cei care l-au zidit în România modernă. Șeful meu a fost Generalul Dobran. El a reprezentat trecerea de la aviația română clasică la aceea modernă. Ca să știți.
Iar patriotismul se manifestă în viața de fiecare zi, nu neapărat în luptă. Când o mică parte din cotidian e dăruită țării de fiecare la locul lui de muncă, se înfăptuiește și un act patriotic.
În poziție de drepți la intonarea imnului național
Ce planuri aveți?
Am planuri pentru încă 150 de ani. Spiritual, mă simt ca la 45 de ani.
Și să știți că vârsta nu-i un merit, dacă până la 100 de ani ai transpirat doar la plajă și nu în folosul societății sau al familiei.
Poate nu degeaba, una dintre poeziile preferate de Domnul General-Maior Teodoru este „Îndemn la luptă”, de Radu Gyr. Versul final din acest poem spune:
“Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis.”
Împreună cu familia
Voica și Horia Teodoru: copiii dumneavoastră, de la care aveți nepoți. Ce i-ați învățat pe copiii dumneavoastră?
Mi-ați adresat o întrebare indiscretă, la care de obicei se oferă un răspuns conformist. Am să vă spun, totuși, că lucrul cel mai bun este exemplul personal, nu teoria, nu tratatele de pedagogie. Copiii trebuie să devină modele de cetățeni activi și cred că eu am reușit aceasta cu ai mei.
Care este secretul longevității dumneavoastră?
Toți trebuie să avem un fel de a ne organiza viața, este ceea ce eu numesc harul organizării sociale, profesionale. Avem nevoie de organizarea vieții cotidiene sau, dacă vreți, de o înțelegere a locului nostru în cosmos, a legăturii cu universul căruia îi aparținem.
Viața ne e dată ca să rodească, de aceea trebuie să ne menținem sănătoși.
Toți avem o obligație activă: lupta pentru adevăr. Trăim în lume de pomană, dacă nu venerăm adevărul și nu avem forța să-i aducem argumente.
De aceea, este necesar să ne însușim istoria – tot ce au făcut generațiile anterioare.
Eu am trăit vremurile celui de-al doilea război mondial, când pilotul de vânătoare român lupta ca proporție 1 contra 40. Vorbim de noi și de piloții americani în timpul bombardamentelor din 4 aprilie, asupra Bucureștiului. Să treci prin focul a sute de mitraliere. Să arzi în avion. Să simți cum se apropie vertiginos pământul și să dispari. Sunt momentele veteranilor de război, sunt momentele care trebuie să existe în conștiința publică.
Mie mi s-au predat lecții despre primul război mondial în clasa a IV-a primară. De exemplu, povestea Căpitanului Ignat, care la Mărășești a comandat o companie de mitraliere. Au fost doborâți soldații, apoi sergenții, apoi ofițerii. Ultimul a trecut la mitralieră el, comandantul. Și a stat până ce i-au înfipt baioneta în spate. Și vă întreb: ce se mai studiază azi la istorie?
Vă întreb și câți dintre dumneavoastră știți cine a fost Caporalul Mușat. Îl găsiți în gara din Bușteni, când mergeți la schi.
Cu noi dispar amintirile. Cu noi, dispare istoria.
Ați fost de 13 ori la un pas de moarte. Ce le puteți spune altor oameni despre ce se face în astfel de clipe?
Vă asigur că situațiile nu seamănă. Depinde de moment, depinde de profesie… Eu am avut accidente de avion, unde lucrurile se petrec fulgerător. Totuși, important este să-ți păstrezi calmul, să raționezi într-o fracțiune de secundă în momente critice, că altfel ai dispărut. Cred că trebuie să-l ai pe Dumnezeu cu tine. La mine, a fost în carlingă.
Sunt acele momente-limită, când o forță în afara rațiunii te călăuzește și te salvează. Pe mare și în aer am avut parte de așa ceva.
Puteți să ne oferiți exemple de astfel de momente-limită?
Pot să vă ofer două exemple, unul pe mare și altul pe uscat.
Pe uscat: eram comandant de escadrilă și instrucție de luptă, făceam teme de luptă cu tinerii piloți. Instruiam un locotenent tânăr, Jurcovan, al cărui fiu în aviația civilă, în zilele loviturii de stat a decolat cu un avion cu un singur pasager – un reporter belgian. Avionul a fost doborât de o rachetă trasă de la sol și fiul lui a murit. Dar aceasta este altă poveste.
În acea zi, Jurcovan era în dreapta mea și făceam o gamă de acrobație, se numește „țin-te după mine”. L-am pierdut pe Jurcovan și am decis să înalț avionul, să-l caut. Fără să știu de ce, înainte să trag de manetă, am ridicat ochii în carlingă. Deși nu era necesar. Voiam să execut o manevră pe verticală și atât. Jurcovan era deasupra mea, la 1 m. Îi vedeam tabla de la avion. Cine m-a pus să ridic ochii și să evit o catastrofă?
Pe mare: eram la Costa Brava, în Spania, la aterizare, pe hartă era semnalizat un poligon de submarine. Terminasem cartul și m-am dus la culcare, obosit frânt. Fără să știu de ce, la un moment dat am țâșnit de pe cușetă și am ieșit pe punte. Acolo, am asistat la un spectacol. Timonierul de cart asculta la radio muzică spaniolă – știu, e frumoasă. Doctorul șef de cart, student în anul anul VI, își scria memoriile. Bucătarul le făcea o plăcintă. La două cabluri în spate venea un pasager sovietic cu viteză mare, exact în pupă. Am țâșnit pe punte și am scos vasul din pericol. Când au trecut pe lângă noi, eram sub unghiul lor de vedere, ne tăiau în două. Cine m-a pus atunci să ies pe punte?
Având în vedere doar întâmplările acestea două, nu credeți că cineva a zis: „Băiatul ăsta trebuie să ajungă la 100 de ani.”
Povestiți-ne despre moartea unor camarazi. Este acesta cel mai impactant moment din viața dumneavoastră?
Ce pot să vă spun, nu este o întrebare discretă, pentru că au fost momente în care am strâns în parașută ce a rămas din camarazii mei. Accept să vă povestesc despre înmormântarea asului aviației de vânătoare Alexandru Șerbănescu, doborât în al doilea război mondial, puțin înainte de întoarcerea armelor.
Eram în garda drapelului. Să stai înțepenit cu arma pentru onor și să plângi, este un moment intraductibil în cuvinte. Acolo era un as al aviației și o personalite, o valoare emblematică a aviației de vânătoare. Antonescu a vrut să-l salveze, să-l mute la munca de birou. Și el a răspuns: „Meseria mea este războiul.” Gândiți-vă că vorbim de un moment în care aviația noastră era decimată și se dăduse ordin: „Nu mai decolați la luptă, aterizați pe terenuri de ajutor, să vă menajăm viețile.” Ce credeți că a răspuns Șerbănescu? „Camarazilor, voi executați ordinul Domnului Ministru. Eu mă înscriu în insubordonare. Pedeapsa mi-o dați după.”
Nu a vrut să stea la birou, s-a ridicat la luptă.
Încerc să vă spun că fiecare centimetru pătrat din uniforma mea e țesut cu sângele camarazilor mei.
Am observat că aveți un simț dezvoltat al umorului.
Am fi fost morți din start fără simțul umorului: a funcționat ca antidot. Umorul de aerodrom nu e de mare rafinament, dar în momente critice e un complement.
În aviație, avem porecle. Apropiate de psihologia respectivului. Este o modalitate de comunicare pe portativul umorului. De exemplu, porecla comandorului Breazu este Sucă.
Și simțul umorului a făcut ca pe noi, cei care am plătit tribut de sânge să apărăm Bucureștiul, să puteți conta.
Aveți încredere în oameni?
Selectiv. Cu mare menajament, afirm că unii sunt niște lichele.
Care și-au închis ușa singuri, căci omul se cunoaște în acțiune, atunci când are asumate responsabilități.
Povestiți-ne cum ați fost retrogradat furnalist. V-ați reinventat.
Am ajuns furnalist, da. Și am realizat cât de mult contează atmosfera familială tonică. Și că sentimentul solidarității contează dincolo de orice alt impediment furnizat de societate sau de noi.
Familia a fost mereu baza mea, de la care am pornit și care a fost sigur că mă așteaptă: ori înfrânt, ori victorios. Eu am fost furnalist 3 la Reșita în perioada terorii roșii. Am fost scos din aviație și din Uniunea Scriitorilor, trimis la munca de jos. Este ceva de neimaginat, pe canalul din furnal pe care iese materia incandescentă, se sparge un ochișor. Și cu o bară lungă în brațe, eu eram al treilea.
Aceea a fost o Lecție pentru totdeauna. Băieții s-au uitat la mâinile mele, unii mă cunoșteau, și mi-au spus: „Domnule Căpitan, nu-i meseria dumneavoastră. Stați deoparte.” Vreau să știți că am trăit câteva nopți cât o viață.
Dar am învățat omenie, demnitate profesională, camaraderie de la cei care iubeau meseria care îi hrănea. A te crede buricul pământului e început de paranoia.
A fost o lecție de viață care mi-a folosit esențial cunoașterii de mine și cunoașterii oamenilor. O experiență pe care n-o regret niciodată.
În încheierea acestei întâlniri, vă dorim să ajungeți să vă îndepliniți dorința de a face turul lumii cu vaporul.
Turul lumii cu o navă cu vele. Cu vaporul se plimbă turiștii.
Citiți și De unde vin noblețea și devotamentul
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mirabela m-a învățat să trec din hora mare, în hora mică
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
