Când nu se schimbă nimic și asta nu e rău, e catastrofal.
Au trecut – ei bine, da – douăzeci de ani de când am dat Bacalaureatul, fără să copiez măcar o literă. Am luat 10 și 9.50 la limba română, 9.90 la istorie, 10 la franceză, 9.50 la psihologie și 10 la literatură universală. Am dat șase examene și am terminat cu o medie de 9.80 un Colegiu Național botezat cu numele lui Ion Luca Caragiale, mai ales că era chiar liceul unde învățase și Nenea, la noi în județul de munte. N-a fost nemaipomenit, nici dezastruos.
Dar mă uit în urmă și îmi vine să mă întreb ca acel cunoscut infractor încarcerat pe la Rahova: și cu ce mă ajută asta pe mine, domnișoară?
Evident, îndrăgitul Bacalaureat nu m-a ajutat nici să intru la facultate, pe vremea mea se dădea și examen de admitere. Dar, cum ar spune și Regele nostru Gică Hagi, e mai bine, totuși, să ai Bacalaureatul în viață decât să n-ai. Și mai spunea ceva, și mai important, Regele: ce înveți în copilărie înveți pentru totdeauna. Are dreptate Regele.
Altfel, notele cu siguranță n-au, de fapt, importanță, importantă e doar dorința de a continua să înveți, fie și de unul singur. Și, din fericire, pe aceasta nu mi-am pierdut-o.
Deși, pe de altă parte, n-am ieșit, iată, nici acum din sistemul de învățământ românesc, în care am intrat – hăt – în 1989. Sunt doctorand în științe politice al Universității din București, în anul III, ultimul, deci nici până în ziua de azi n-am isprăvit cu cartea, mai ales că învățarea nu se încheie niciodată. Și unde mai pui că am găsit greu o nișă în care să pot să îmi văd înainte de școală fără să mi se pară că pierd vremea fiecare zi. Dar am găsit-o și îmi place.
Nu asta e problema – starea mea de spirit când intru în facultate. Problema e alta: în fiecare an mă uit la ce subiecte se dau la Bacalaureat, de fiecare dată mi se par mai ușoare, să spunem că e firesc. Învățământul public n-a scăzut enorm doar în România în ultimele decenii.
Mai rău mi se pare că sunt mereu aceleași subiecte, repetate la nesfârșit, ba formarea statelor medievale românește la istorie, ba alde nuvela “Moara cu noroc” la limba română. Totul s-a schimbat în ultimii douăzeci de ani, doar școala românească pare să bată pasul pe loc, inadecvată și la secolul XX, darămite la secolul XXI.
Greu găsești un sistem mai neperformant, mai nereformat decât școala românească. Totuși, nu e doar școala românească în halul acesta. Pare-se că mai e, de pildă, și școala rusească, geamăna ei.
Vorba lui Kasparov, șahistul, ajuns pe la București, vorbind despre necazurile pe care le au și rușii cu școala lor: dacă s-ar întoarce acum un cetățean din secolul XIX și ar merge la școală ar recunoaște imediat totul, fiindcă nu s-a plecat de acolo.
Nu mă tem: dacă mai trăiesc, voi împlini treizeci, patruzeci poate chiar cincizeci de ani de la Bacalaureat și școala românească o va da tot înainte la fel de oarbă, cu aceleași programe depășite încă de acum o jumătate de secol. Și, desigur, noi vom numi asta educație. Între ce ani a domnit Ștefan cel Mare, copii?
A, mai era și gluma aia a președintelui al cărui nume nici nu mai merită menționat cu România educată. Parcă mai proastă și decât „Să trăiți bine”-le cunoscutului turnător Petrov.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy!🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce studenții americani citesc și ai noștri nu
6/24 sau drumul de la Dificultate la Excelență
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
