Babylon

Schimbarea, singura constantă a Hollywood-ului.

Sala întunecată s-a umplut de lumină pâlpâitoare? Locul pare etern, fără moarte. Actorii și publicul – deopotrivă – vin și pleacă, dar spectacolul continuă pentru totdeauna. Iată că Damien Chazelle închină un imn aparte legendarului Hollywood, într-o peliculă în care prezintă gangsteri, o ploaie de paiete și o sursă (aparent) nesfârșită de cocaină. Totuși, ceva pare forțat în această odă, e vorba de o altfel de ‘magie a filmului’. În fapt, Babylon este un film care moralizează despre legendara (poate, în mare parte, apocrifă) depravare a erei tăcute a Hollywood-ului, în timp ce, în același timp, tăgăduiește despre debutul ‘poliției morale’.

Mai mult ca oricând, astăzi, strigătele legate de dispariția pe termen lung a industriei cinematografice se simt mai puțin ca o amenințare decât ca o garanție. Filmele reprezintă o modalitate prin care eroii trăiesc pentru totdeauna. Acest omagiu adus realităților vesele, dar și urâte ale erei tăcute, cât și tranziției spre filmele sonore atinge proporții epice în pelicula lui Damien Chazelle. Desigur, implică ‘burți’/explicații despre natura vedetismului, democrația inerentă a unei forme de artă populare. Cu un titlu cu semnificație, filmul pare o Biblie a bârfelor secolului al XX-lea din „Cetatea viselor”/Hollywood. În momentul actual, când fabricile de conținut de streaming manifestă o crasă lipsă de respect pentru trecut, Babylon pare un film (semi)romantic, cel puțin în intenție. Bunăoară, urmărește o serie de tranziții împletite: de la fim mut la cel sonor, scăderea moralității politice, semnificația schimbătoare  a celebrității pe măsură ce mass-media se schimbă în timp. Schimbarea formei nu s-a oprit niciodată, iar tranzițiile au dus doar la mai multe schimbări. Damien Chazelle pare genul de cineast care sancționează căutarea perfecțiunii. Fie că e vorba despre un tempo imaculat sau de spații largi, filmele sale prezintă personaje care sunt dispuse să îndure multe pentru a ajunge la linia de sosire. Dacă în La La Land e sentimental, în Babylon parcă se-ntreabă: „Merită totul?”.

Distribuția de la Babylon include nume sonore, începând cu Brad Pitt. Acesta întrupează un actor (Jack Conrad) menit să evoce titanii din era filmului mut, probabil John Gilbert sau Douglas Fairbanks. Premonitoriu, el ține discursuri patetice despre motivul pentru care filmele contează, în timp ce așteaptă apusul unei cariere ce nu mai contează: a lui. La un moment dat, «regina bârfelor», Elinor St. John (Jean Smart), încearcă să-i explice acestei vedete, Jack Conrad (Brad Pitt), de ce cariera lui s-a încheiat: „Nu este vocea ta. Nu este stilul tău. Nu este o conspirație sau o lovitură de presă. Nu ai putea face acum nimic diferit și nu mai poți face nimic. Timpul tău a expirat. Nu există ‘de ce’. Nu te mai lupta cu asta”, îi spune aceasta. Practic, Elinor repetă (rapsodic) opinia sa despre Hollywood, care apare ca o viziune, un ideal, un loc al viselor reînnoite, care mestecă talentul și scoate la iveală ceva durabil, ce va putea fin urmărit de generațiile viitoare.

Acțiunea este, așadar, amplasată în perioada de tranziție de la filmele mute la cele sonore, moment în care gusturile se schimbă și publicul vrea ceva nou, diferit. În oglindă cu dispariția lui Jack, se află ascensiunea și (de)căderea lui Nellie LaRoy (Margot Robbie), o starletă apărută ‘de nicăieri’, dar și a lui Manny Torres (Diego Calva), un aghiotant mexican, aciuat la studiourile Kinoscope. Apariția acestuia este plasată sub zodia întâmplării: inițial, este băiatul care livrează la o petrecere un elefant cu deranjamente. Dar ce petrecere! Spectatorii sunt uluiți din primele cadre de excesul lasciv, de întâmplări grotești: un substituut de Fatty Arbuckle asupra căruia se micționează, munți de cocaină, o paradă de starlete topless, care încercau să atragă atenția cuiva care le putea transforma în „cineva”. Câteva ore mai târziu, acești indivizi degradați vor continua să creeze imagini îndrăgite, care durează o eternitate: LaRoy vărsând o lacrimă în prim-plan, Conrad echipat ca un rege războinic în luptă, sărutând o femeie în timp ce soarele lovește munții, iar pirothenica se stinge.

Chazelle folosește arsenalul orgiastic pentru a-și prezenta jucătorii, inclusiv acea starletă aspirantă pe nume Nellie LaRoy (Margot Robbie ), care îi atrage atenția lui Manny tocmai când steaua ei este pe cale să se înalțe. Îl întâlnim și pe suavul Jack Conrad (Brad Pitt), starul de film mut pe cale să-și părăsească a treia soție și să intre într-un con de umbră. Brad Pitt chiar transmite un sentiment de glorie pierdută care uneori pare aproape personal. Există și-acel trompetist de jazz pe nume Sidney (Jovan Adepo), cât și rolul susținut al unei cântărețe de cabaret pe nume Lady Fay Zhu ( Li Jun Li ). Jurnalista de cancan, Elinor St. John (Jean Smart ), scrie despre toate acestea, în timp ce nume precum Lukas Haas, Olivia Wilde, Spike Jonze, Jeff Garlin și chiar Flea flirtează pe marginile poveștii.

„Există o nouă sensibilitate acum”, îi spune Manny așa-zisei Lady Fay Zhu, a cărei dragoste lesbiană pentru Nellie ridică sprâncenele presei, cât și pe cele ale publicului larg. „Oamenilor le pasă de morală.” Câteva clipe mai târziu, Manny îi cere lui Sidney Palmer (Jovan Adepo), un muzician de culoare, să își coloreze chipul cu cremă neagră (vopsea pentru ghete), astfel încât nuanța pielii să se potrivească cu cea a trupei sale pentru a evita boicotarea filmului în sudul rasist. Așadar, ale cui moravuri, sensibilitatea cui?

Cu dorința de a șoca, Chazelle îl distribuie pe Tobey Maguire, cunoscut publicului ca Spider-Man, în rolul unui gangster. Casa acestuia e un tărâm al groazei în care un tip imens, ce poartă mască, mănâncă șobolani vii, în vreme ce o masă de indivizi aruncă bancnote de douăzeci de dolari pe scenă. Oare să anticipeze aceste scene apariția/boom-ul eroilor din filmele de acțiune din anii ’80, ’90? Încheind totul cu un montaj de momente glorioase de film din pelicule atât de diverse precum Singin’ in the Rain și The Matrix— diviziunea dintre trecutul celuloid și viitorul digital s-a împărțit cu un cadru care declară „fin de cinema”, o clipă ironică într-un film despre ideea că sunetul însuși a introdus la sfârșitul filmelor.Există și o poveste de dragoste (subdezvoltată) între Manny și Nellie, dar acest film este mai mult despre dragostea pentru filme și istoria Hollywood-ului decât despre dragoste. De asemenea, este încărcat cu un amestec copleșitor de detalii istorice și legende urbane.

Babylon este un film cu părți uimitoare – atât scene individuale, performanțe, cât și elemente tehnologice – dar se simte că atingerea magică de care avea nevoie Chazelle pentru a le uni într-un mod eficient îi scăpa. Totuși, imaginea fluidă semnată de Linus Sandgren oferă filmului o mare parte din elanul său, iar muzica compusă de Justin Hurwitz ar putea fi cea mai bună din an, găsind teme recurente pentru personajele sale, găsind mereu o legătură care se potrivește tonului întunecat și finalurilor tragice ale acestei povești. Un film precum Babylon poate fi agresiv de amar și disprețuitor, dar injectează și puțină ipocrizie când încearcă să joace cartea „nu merită totul” despre care toată lumea știe că va veni în scenele finale. În mod clar, Chazelle ‘și-a făcut temele’ despre magia filmului.

Pe Mădălina o găsiți și aici.

Regia: Damien Chazelle
Scenariul: Damien Chazelle
Imaginea: Linus Sandgren
Montajul: Tom Cross
Coloana sonoră: Justin Hurwitz
Distribuția:
Brad Pitt – Jack Conrad
Margot Robbie – Nellie LaRoy
Diego Calva – Manny Torres
Jean Smart – Elinor St. John
Jovan Adepo – Sidney Palmer
Li Jun Li – Lady Fay Zhu
Olivia Hamilton -Ruth Adler
Durata: 189 min.