La un moment dat am simțit că nu mai pot să stau în casă. Stătusem destul, scuipasem televizorul de mii de ori, cred, dar nu era nimeni să numere și, oricum, nu ar fi contat decît momentul în care eu aș fi zis gata, asta nu merge. Hai să încercăm altceva.
Cum era unu’ care cred că plecase la muncă pe undeva sau crăpase și-și lăsase un Trabant pe un trotuar în fața blocului în care locuiam degeaba, după cum înțelesesem cu asupra de măsură de la televizor, am hotărît să încerc în Trabant. Măcar pe lîngă el treceau zi și noapte cîteva mii de persoane sau sute, hai, dar măcar erau vii, nu de sticlă. Mai tîrziu am aflat altceva, dar să nu ne grăbim, cum ar spune un gînditor încă în viață și pe care nu vreau să-l pomenesc fiindcă mi-e teamă că-mi va fura și ultimul lucru pe care l-am dobîndit prin efort personal.
Mi-am luat o păturică, o căciuliță, un costum de ski, termos, o rudă de salam din cel mai uscat și m-am dus la Trabant. Am dat să deschid, nu se putea. I-am tras niște șuturi prietenoase, degeaba, nu s-a lăsat și începuse să mă doară bombeul cînd trecea pe acolo un tovarăș în uniformă pe care l-am somat să-mi deschidă mașina că mie-mi tremură mîna. Da, doamnă, și i-am dat cheile de la casă. Apoi a scos din buzunar nuș’ ce sîrmă și mi-a deschis. Am băgat cheile-n contact să pornesc, p**a, nimic. L-am privit ca o miloagă ce sînt și m-am dat pe scaunul din dreapta. Îmi tremurau pleoapele de rugă.
M-a întrebat dacă aveam benzină amestecată cu un kil de ulei. Aveam. I-am sugerat că Trabantul nu pornește, în aceste condiții, decît dacă-l urci pe un deal și cineva îl dă la vale și ăla din mașină tot dă la chei că așa e cu combustia, dar el n-avea de un să știe că era mic, de-abia de auzise de Trabant, darămite de combustie. Dar a-nțeles cu dealu’. Am scos Trabantu’ din viteză și el ne-a împins pînă-n spatele blocului, pe un delușor, de unde voia să ne dea drumul la vale să ne înecăm în lacul în care dădea dealul. Am stat și i-am explicat, împreună cu alți cetățeni, că nu asta e soluția, ori leagă Trabantu’ cu o funie groasă de portbagaj, ori stă el proptea în fața vehiculului și se pune frînă. Aici a fost de-a dreptul un plebiscit, nu s-au înțels, unii ziceau cu funia, alții cu frîna. Pîn la urmă, s-au împăcat și au hotărît că amîndouă. Mi-au dat drumul la vale. Ăia cu frîna au intrat, în mare parte, sub Trabant, ceilalți s-au rostogolit ca clătitele-n tigaia prea fierbinte. Ăilalți, cu funia, și-au stuchit în palme să nu scape funia care deja avea cam 150 de grade, dar, deh, dacă chimie n-ai, nica n-ai. Așa am ajuns în lac.
Dar, cum aveam costumul de ski la mine și căciulița, mi le-am pus repede, înainte de a fi ajuns la sub un metru de apă înghețată, dar asta după ce avusesem grijă să deschid ușa pe care o spărsese milițianul. Și, cum am fost campioană la ski la vîrsta de 12 ani, am ajuns curînd pe mal ca să mă resusciteze.
Domnul milițian a simțit că se va simți vinovat toată viața dumnealui pentru că permisese să se-ntîmple așa ceva unei bătrînici. Astfel încît i-a mobilizat pe toți cetățenii care participaseră la operațiunea de salvare a mea, au salvat și Trabantul și l-au pus exact în locul în care fusese înainte, cu toate că, între timp, un dobitoc îmi ocupase ilegal locul, au uscat Trabantul cu fionu’, hăinuțele, păturica, bancheta din spate pe care alesesem să mă odihnesc, mi-au reparat casetofonul și mi-au pus ceva cu I Miss You Like Hell și, după toate astea, m-au lăsat să adorm cu capu’ în poala asistentei. Eu am mormăit ceva de bună-credință și, următoarea dată cînd m-am trezit, îmi bătea în geam milițianul cu flori și șaorma. Acum nu mai pot, am obosit, stau cu capul pe volanul la care scriu, dar data viitoare o să mai zic.
Citiţi şi
Iar la zi de sărbătoare, nimicul cu moț
Rutina adusă la rang de artă – Perfect Days
Oliver Sacks, fermecător și instructiv – Fluviul conștiinței (zece eseuri)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
