Răsfoiam azi alene catchy.ro şi mi-a stat mouse-ul în loc când am citit numele lui Emil Brumaru. Desigur, a fost prima pagină deschisă, chiar dacă mulţi oameni dragi sufletului meu apăreau acolo. Ş-am vărsat o lacrimă din suflet. E un cântec minunat al lui Celentano în care se întreabă unde şi mai ales cum va ajunge lumea atunci când nici pe cântăreţi nu-i mai poţi crede. Iar cântăreţii sunt doar vocea poeţilor. Iar domnul Brumaru, în calitatea sa de poet, făcea elogiul geloziei. Fiindcă nu poţi să vorbeşti decât elogios despre ceva ce ai înţeles şi ai pus în practică până la perfecţiune.
Mi se pare trist să vorbeşti despre gelozie cu atâta voluptate. În apărarea sa îi citează pe Proust şi pe Baudelaire. Dar să te inspiri din rătăciri, să citezi din rătăciţi, tot rătăcire şi pierdere de sine e. Gelozia nu e iubire. E ceva care se pretinde a fi sora ei, dar e doar slută şi schiloadă. E ceva care, în loc să te urce, te coboară şi te sfărâmă abject în bucăţi. E antiteza perfectă a iubirii, a cărei apoteoză e atinsă în bancul cu Bulă care e gelos pe soare că-i arde soţia.
Gelozia e schilodire şi auto-schilodire, o formă tacit acceptată de joc sado-maso, pe care cutuma şi societatea strâmbă au adus-o la normă socială. Gelozia e nesiguranţa de sine pe care ţi-o cultivi şi în loc să te descotoroseşti de ea, ca de o diformitate, o ridici la rang de virtute şi mai ai şi pretenţia să fii slăvit pentru asta.
Gelozia e frică. Gelozia e dorinţă de a lua în posesie un suflet şi a-l închide într-o colivie, colivia să o ascunzi într-o cameră fără de ferestre, (hai, pentru cei mai miloşi, o cameră cu un gemuleţ sus, între grinzile tavanului, prin care să se strecoare discret soarele, astfel încât lipsa luminii să nu conducă la ofilirea persoanei pe care pretind că o iubesc, dar în niciun caz la nivelul solului, ca nu cumva reflexia unui alt om să îi tenteze retina), camera să o piteşti între zidurile groase ale unei fortăreţe medievale ridicată pe-un pinten de munte şi cheile să le ai tu şi numai tu.
Gelozia, iertaţi-mi îndrăzneala de a intra în polemică cu domnia voastră, e, în ultimă instanţă, domnule Brumaru, depărtarea de Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu, cel care e Iubire, ne cere să Îi dăruim sufletele pe care tot El ni le-a făurit. Diavolul e cel care încearcă să le cumpere. Iar gelosul e un cumpărător. Însă ceea ce pierde din vedere cel gelos este că ”punerea la păstrare” a persoanei iubite e echivalentul mumificării ei. Se pierd toate calităţile de viu şi pe urmă nu mai tolerezi să trăieşti lângă un mort care arată ca viul pe care ţi-ai dorit să-l posezi.
Domnule Brumaru, se zice de către oameni mai înţelepţi decât mine că primeşti ceea ce oglindeşti în lume. Jurămintele de fidelitate smulse cu forţa (fie ea şi a şantajului emoţional) sunt făcute să fie încălcate. Fiindcă cel care cere imperativ, fără a aştepta să i se ofere această fidelitate, de fapt induce nevoia de a încălca jurământul şi vânează neostoit momentul în care se trece pragul şi se duce totul dracului.
Nu, domnule Brumaru, e departe de imposibil să nu fii gelos. E doar suficient să înţelegi că iubind nu posezi, că iubind doar oferi şi primeşti cu veneraţie ce ţi se oferă. Că nu e iubire dacă nu îi doreşti numai bine celui pe care îl iubeşti. Chiar dacă acesta decide uneori că acel bine e în braţele altei persoane sau în alte zări.
Iar cuvintele sfântului Pavel, spuse mai ieri către Corinteni, nu se referă la corintence, ci tuturor celor care sălăşuiesc într-însul. Iar Corintul e întreaga lume.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
