Frustrare. Neputință. Țipăt. Lacrimi. Prieteni. Bucurie. Magie. Suferință. Râset. Râsete isterice. Zâmbete. Strângeri de suflet. Îmbrățișări, multe, multe. Nopți nedormite. Control. Neputință. Neputință. Durere. Fericire. Feeeericire. Vis. Împlinire. Visare. Dor… Fugă. Regăsire. Rugăciune. Empatie. Dragoste…
Când ajungi în anul doi la facultatea de teatru, cred că n-ai cum să nu plângi, să nu te simți al nimănui și să nu te întrebi dacă ești făcut pentru asta, dacă merită tot ce faci, dacă tot ce lași în urmă n-o să te piardă de tine însuți și stai c-un picior pe marginea prăpastiei de-a renunța și cu unul calci în visul pe care atâta l-ai visat înainte să intri în facultatea asta. Și piciorul ăsta te ține să nu cazi, să-ți găsești echilibrul și să-nveți să mergi mai departe.
Astăzi cred că am plâns de vreo zece ori și deja când simt că iar mi se face apă în ochi, m-apucă o ciudă împotriva mea… și plâng și mai tare. Aș fi vrut să fi învățat matematică, dar ce să-i faci, într-a patra am primit rolul Lizucăi la școală și am vrut să fiu actriță. Și ce să fac dacă tot într-a patra mama m-a dat la meditații la matematică și până într-a unsprezecea, când m-am transferat la profil uman, am făcut meditații întruna și mai mult de opt în lucrări nu luam. Și ce să fac dacă în a opta, când s-au afișat rezultatele la examenul național, m-am dus la maică-mea și i-am zis: maaaaami, am luat 9,80 la română! – și la mate, cât? AU, am uitat să mă uit!!!! Luasem opt… Și ce să fac dacă într-o zi am intrat cu tata într-o librărie și ne-am oprit amândoi în fața raftului cu Shakespeare și tata a cumpărat zece volume fără să se uite la preț, în ediție bilingvă, și-am ajuns la casă, iar doamna a spus: 700 de lei. Ne-am luat prag, cum zicem noi, studenții facultății de teatru, și i-am zis: ia-le, tati, ce mai stai pe gânduri! Și ce să fac dacă, într-o zi, preotul din oraș, după ce m-a văzut într-un spectacol făcut de noi în liceu, mi-a zis tu să dai la teatru! că altminteri îți bați joc de ce ți-a dat Dumnezeu. Și ce să fac dacă… trei ani i-am spus lui Dumnezeu în rugăciuni să nu mă lase să intru la teatru decât dacă-s făcută pentru asta… Ce să fac dacă altceva simt că nu știu să fac?
E târziu. Stau singură în mica mea garsonieră. Ascult Pink Floyd printre piesele lui Cehov. Mașina de spălat merge, Molière așteaptă să fie citit până luni, textul pentru un casting nu l-am învățat, vasele stau teanc în chiuvetă, hainele sunt toate aruncate în hol, miroase a țigară și mie-mi vine azi pentru a nu știu câta oară să plâng. Ajungi acasă și vrei să lași în urmă ziua bună sau proastă pe care ai avut-o, vrei doar să faci o baie fierbinte și să vezi un film, da’ nu te lasă. Îl iei pe Cehov iar, iei personajele lui și stai și te uiți la ele și te-ntrebi de ce nu încap în tine, de ce nu știi cum să apuci scena aia afurisită, de ce nu-ți ies bucățile la actorie. Scrii autobiografiile personajelor și plângi scriind. Obosești și vrei să scrii pentru tine și pentru tine nu mai poți să scrii nimic, pentru tine nu mai ai timp. Ai un coș de rufe plin, ai o chiuvetă plină de vase, ai un pat nefăcut de vreo săptămână, ai niște pași de dans care nu-ți ies, ai o familie pe care n-ai mai văzut-o de două luni și ți se pare nedrept. Cum faci să te faci mare când vrei să rămâi mic? Mi-e un dor de mama și de tata de nu știu cum să fac să scap de el.
Și cu fiecare zi, și cu fiecare lacrimă, și cu fiecare drum spre facultate, și cu fiecare oră petrecută acolo, și cu fiecare replică și cu fiecare gând, mai tare vreau să fiu actriță. Și cu fiecare eșec, mai tare știu că pot. Și cu fiecare oră de nesomn, mai cu aviditate aștept dimineața și ziua care are să mă învețe ceva.
N-am cu cine să vorbesc. Nici mama, nici tata, nici prietenii pe care i-am lăsat acasă n-au cum să-nțeleagă. Ei sunt la politehnică, fac chestii de o grămadă de ori mai dificile decât să-nveți să-ți iei prag la nesfârșit în scenă, ei sunt la cibernetică și programarea e mult mai greoaie decât să fii atent la partener… Ei n-au cum să-nțeleagă cât de dificil e să uiți că mori în actul IV, n-au cum să-nțeleagă nici magia care se întâmplă când ești acolo și te faci tot bucurie și renunți la tine ca să te dai celuilalt. Ei nu-nțeleg că actoria e ca atunci când faci dragoste înmulțit cu mult, mult, mult când lucrurile îți ies. Cu cât înțeleg mai mult ce-nseamnă să vreau să fiu actriță, cu atât vreau să fumez mai puțin, să am mai multă grijă de mine și să muncesc mai mult. Și să trăiesc mai mult.
Ajungi târziu acasă și el te așteaptă. Azi te-ai sărutat cu un coleg de-al tău. Dezlipești atingerile altuia de pe tine și i te dai atâta cât a mai rămas din tine după o zi în care te pierzi și te găsești de o mie de ori. O suni pe maică-ta și îți vine să plângi și ea îți spune: trebuie să poți! muncește! Și tu îi spui sughițând da, știu că pot, vreau numai să pot mai repede și să știu că nimic din toate astea nu sunt degeaba. Și-ți repeți precum părintele Cleopa, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, de zeci de ori răbdare. Îți dai seama cât de puerile-s toate grijile tale, îți dai seama că ai trei amărâte de scene – nici măcar un rol întreg – și te plângi. Ș-apoi… îți amintești seara aia de septembrie, când stai într-un colț cu cea care avea să-ți devină cea mai bună prietenă și asculți Judgement day. Ai fumat două pachete de țigări, tot neamul așteaptă telefonul tău, se cântă la chitară, se face puzderie de oameni în curtea universității și cum se deschide ușa, tresari. Și vin listele. Și te cauți iar pentru câteva secunde ai impresia c-o să mori dacă nu te găsești mai repede. Și ești acolo și… E primul pas către ce vrei să faci. N-ai să rămâi la facultatea de limbi străine, ai intrat la UNATC.
Și-ți mai amintești de seara aia când erai cu toată familia în mașină și vorbeați despre tine. Voiau cu toții să-ți aleagă cea mai bună facultate și tu spuneai timid… eu vreau să dau la teatru. Și taică-tu lua foc. El, care venea de la oi în cizme de cauciuc și citea Euripide… tocmai el îți spunea asta. Și tu plângeai și nu mai știai cum să-i convingi că asta vrei să faci. Și ei au înțeles și te-au lăsat să faci ce vrei și când te gândești la toate astea, îți aduni toate puterile și toate motivele pentru care continui. Și uite că acum îmi vine pentru a nu știu câta oară să plâng de bucurie că sunt unde sunt.
Pe Cătălina o găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
