Nu, nu îl am în lista de prieteni, însă un prieten comun a fost tăguit și așa le-am putut vedea și eu.
A îmbătrânit. Trăsăturile lui calme, blânde, delicate (poate un pic prea delicate pentru un bărbat) s-au transformat în linii frânte, aspre. Riduri de expresie, riduri ale unei vieţi pe care o ghicesc deloc uşoară… În poze, doar el şi fiica sa (presupun). Nicio femeie. Sunt selfie-uri. O fetiţă frumoasă – ca toţi copiii – fericită şi (încă) indiferentă la dramele vieţii. Ei doi şi o poiană de munte în primăvară. Nu ştiu nici măcar dacă pozele sunt recente, făcute în ţară sau nu. Nici nu contează. Zăbovesc mult asupra fiecăreia dintre ele… şi parcă simt şi acum acea primă strângere de mână. Aşa a început totul.
Ne aflam într-un grup de prieteni şi, fără să-mi dau seama, fără să-i bănuiesc intenţiile, m-a luat de mână. Am tresărit şi am vrut în primul moment să-mi retrag – uimită şi măgulită în acelaşi timp – mâna. Dar nu am făcut-o. Aceea a fost una dintre răscrucile vieţii mele. Dacă aş fi făcut-o, sunt convinsă că viaţa mea ar fi arătat altfel acum. Că i-aş fi privit pozele fără nicio tresărire, poate observând rece că, uite, Doamne, cât de mult îmbătrânim şi cât de mari ni se fac copiii. Şi atât.
Dar nu am făcut-o. Mai mult, i-am răspuns strânsorii printr-o altă strânsoare. A fost ca o pecete. De atunci, mulţi ani, nu ne-am mai dat drumul la mâini. Împreună ne-am bucurat de momentele fericite, am călătorit pe cele mai exotice meleaguri, ne-am îmbrăţişat în cele mai reci nopţi, la un pahar cu vin alb, şi ne-am iubit frenetic, fără să ne pese că lumea se năruia în jurul nostru…
Fabian Perez
Alături de el am învăţat să mă bucur de măruntele clipe ale vieţii, să plâng puţin şi adânc, să mă ridic repede, să nu mă las subjugată de nenorociri. Nici măcar de cea mai mare dintre toate: plecarea lui. Aparent, nimic neobisnuit. O bursă de un an pe care o merita din plin, iar eu nu aveam dreptul să-i cer să nu o facă. Însă un an s-au făcut trei şi iubirea noastră s-a întins, s-a întins şi pe alocuri s-a izit, deşi niciunul nu ar fi recunoscut asta. La întoarcere, el deja avusese două relaţii serioase (cu ultima dintre ele ştiam că s-a şi căsătorit), iar eu eram pe punctul de a începe o aventură.
Ne-am luat rămas bun la un pahar de cabernet sauvignon. Așa am ales că sărbătorim. Da, am sărbătorit întâmplarea de a ne fi cunoscut şi minunea de a ne fi iubit…
Din acel moment, am refuzat să mai ţinem legătura şi nu ne-am căutat niciodată. Nici măcar pe facebook. Avem prieteni comuni, dar nu foarte apropiaţi, aşa că am reuşit să mă ţin 15 ani departe de el. Până acum. Şi ăsta este un semn. Din poze lipseşte o femeie. Nu ştiu dacă doar din poze, însă simt că asta nu are nici cea mai mică importanţă. Îmi torn un pahar de vin, mă duc pe profilul lui, apăs butonul de mesaje şi scriu:
„Ești?…”
Citește urmarea aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
