E iarăși, octombrie; lumina zilei își pregătește anuala obișnuită ieșire din scenă, tot mai des, tot mai devreme.
Cârtiți, voi toți aceia care iubiți arșița verii, nisipul dogorind sub tălpile goale și sutele de trupuri lenevind pe plajă – știți oare, ce frumusețe tulburătoare ascund marea și valurile toamna?
Lamentați-vă, voi toți aceia cărora vântul le strică ținutele, coafurile, mașinile, pielea, fardurile, bronzurile, planurile – știți, oare, câtă profunzime ascund ploile?
Octombrie, iarăși. La fel ca și anul trecut; și în fiecare an. Totul pare, cumva, reeditat.
Totul, mai puțin eu. Da, o simt din ce în ce mai limpede, mai puternic, senzația asta că eu, cea de astăzi, nu mai sunt cea de toamnele trecute.
Cu ani în urmă, plecam la drum în octombrie. Luasem cu mine doar tinerețea aia inconfundabilă, care te face să simți că e destul să-ți întinzi mâinile și poți atinge deja fericirea cu vârfurile degetelor. Cum o voiam? Doar absolută!
Dar ce înseamnă oare absolut, nechibzuito, și de ce și-ar dori cineva așa ceva în viața sa? Cui să-i fi ajutat vreodată, cumva, în viață, patima aia pentru totul, și numai prin forțe proprii?
Să fi încercat un răspuns pentru întrebarea asta, mi-ar fi adus, poate, o cale mai lină în viață.
Dar ce aș mai fi fost astăzi, fără toate rănile alea? Cum i-aș fi mai spus, celei care sunt astăzi, un „Ce bine că ești!” mai autentic, mai conștient, mai asumat?
Așadar sunt, de anul ăsta, o altă toamnă. O toamna care nu răpește, nu omoară, nu lâncezește, ci una care creează, renaște, simte, îndrăznește. De unde o știu?
Fiindcă azi am, în sfârșit, curaj să-ți spun: „Ce mai faci? Mi-ar plăcea să stăm de vorbă!”
Azi am curaj să-ți spun, privindu-te în ochi: „ai fost prima mea mare dragoste, și te-am iubit atât de tare, încât, paralizată de frică, am fugit de tine…”;
Azi am curaj să-ți spun, ținându-te de mână: „în 13 ani de stat la distanță, te-am avut mai aproape de suflet decât pe toți oamenii din jurul meu…”;
Azi am curaj să-ți spun, sărutându-te pe obraz: „îți mulțumesc pentru că ai văzut în mine ființa aceea atât de frumoasă, pe care nici nu o bănuiam…”
Azi am curaj să-ți spun, îmbrățișându-te: „îți mulțumesc pentru că mi-ai fost refugiu, ori de câte ori, în jur, viața devenea prea greu de suportat, oamenii prea nemiloși cu ființa asta atât de firavă care sunt…”;
Azi am curaj să-ți spun, sărutându-ți ochii, „îți mulțumesc pentru că mi-ai dat ocazia să cunosc aievea băiatul ideal (astăzi bărbat): frumos, inteligent, manierat, sufletist, carismatic, ambițios”;
Azi am curaj să-ți spun, sorbindu-mi paharul de vin roșu, sec: „îți mulțumesc pentru că nu ai venit, în toate dățile când te chemam frenetic, ferindu-mă astfel, să greșesc teribil față de nevinovații în care te căutăm cu înfrigurare…”;
Azi am curaj să îți cer, simplu, iertare , pentru lașitățile mele, pentru greșelile făcute (și cele închipuite); azi am curaj, roșind, să fiu nostalgică și stângace, să fiu sinceră și directă, să fiu copilă și matură, să fiu…eu;
Azi am curaj să-ți spun toate astea, și știi de ce? Pentru că astăzi, după o lungă luptă, îți pot, în sfârșit, refuza sărutul buzelor…
Este inutil să alini o rană, după ce ea este deplin vindecată, nu crezi?…
Guest post by Medeea
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
