Îşi umezise gura cu vin, o picătură i se prelingea pe marginea buzelor. Ascultam atent. “Cioc, cioc”, bătaia suna metalic. “N-aud cu o ureche”, mi-am spus. “Dacă aş şti, dacă aş şti ceva despre această surzenie”, repetam. Recădeam în vis, ca într-un fir de aţă dus până la capătul buzelor lui, mereu treze, cărnoase, neobosite de viaţă. “De Beckett, de Beckett, vrei să-ţi povestesc?”, mă întrebă. “Nu ştii nimic”, râse, cu o strâmbătate care îi venea bine pentru că se plia perfect pe ura mea, pe voluptatea cu care aş fi vrut acolo, în camera cu zeci de ferestre să urmăresc umbletul picăturii de vin, rătăcită din paharul lui tocmai în adâncimea sângelui meu. Uitase că exist, faptul că lâncezeam amândoi în ţesătura hipnotică a crâşmei făcea parte dintr-o poveste care oricum fusese scrisă demult. Cu final cu tot, cu replici şi costume, cu mâini care dintr-un tic idiot încearcă să ascundă o dantură strâmbă, cu fum şi uşi, cu scări care se recompun într-un singur sens, cu acel:”Nu mă lăsa, dragostea mea, nu mă lăsa!”. “Nu-mi mai simt decât un ochi”, gândeam, ascunzând ochelarii, strângându-i până când sticle subţiri, lame, îmi pătrunseră în degete. Începeam să-mi simt rănile, să le ud cu alcool şi să mă gust din ele. Dar el, cercetând atent femeile din încăpere, nu-mi observase urletul.
Blestemam şi uram fecioara pe care o visasem pentru că ştiam că el îmi pătrunde în visuri şi se îndrăgosteşte de visurile mele. Atunci, apăru ea, în faţa oglinzii, ca o pată neagră, un soi de călugăriţă rătăcită. Se aşezase tăcerea, nu auzeam decât umbletul cârpei pe cristalul mesei într-o mişcare lentă, catifelată insidioasă. Simţeam că trebuie să vorbesc fără noimă pentru ca imaginea să nu ne absoarbă, fiindcă el era deja lângă ea, atingându-i picioarele, sărutându-i părul, mie rămânându-mi doar manechinul cu replici şi travesti, cu gesturi care dintr-o obsesie cretină îşi acoperă jumătatea de inimă, cu uşi glisante rostuite să te învârţi în cerc. Îi prinsei palma cu duşmănie, privindu-l cu ochiul cu care mai vedeam, ascultându-l cu urechea cu care mai auzeam, cu acea jumătate de inimă care dintr-o blasfemie încă nu era sterilă. El zâmbi silit, o clipă observându-mi degetele zdrelite. “Ce ai la mână?”, întrebă. “Am şters praful”, am spus. “N-ai şters tu! Chelneriţa!”, râse, un râs metalic, şarpe rănit în biata mea auriculă.” A, deci nu era, cioc, cioc, sunetul unei bătăi”, am spus, îngenunchind, încercând să nu mai aud nimic, să stau trează.
O, nu mai vreau să dorm, nu mai pot să visez, aş putea proiecta o femeie pe care el să o iubească. Şi atunci cum ar mai încăpea urma mea pe adâncimea paşilor lui? El este omul care îmi iubește visurile. Aveți grijă ce visați! Bărbații uită uneori de voi și vă iubesc doar gândurile.”M-am îndrăgostit de visul tău !”, mi-a spus. A deschis ușa, coborând abătut treaptă cu treaptă. Nu am mai avut cum să-i spun că umbra din somn și cu mine suntem una și aceeași femeie. Uneori secretele ne fac rău. Acum umblă pe străzi și îmi caută visul.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
