La început a fost cuvântul. O propoziție simplă care spune multe. De pildă, despre puterea intenției. Despre ideile care creează realități. Dar mai ales despre relația între lumea conștiinței și lumea manifestării. Pentru multe civilizații înțelepte, cuvântul este magic. Vraja lui este aceea de a proiecta schema desenată de conștiință în spațiul palpabil. Utilitatea sa – de a ne exprima funcția de creatori.
Între blocuri, joburi și fericirea obligatorie a week-end-urilor și vacanțelor de o săptămână, am uitat de magia cuvântului. Când o pereche de pantofi e „superbă”, cum mai poate fi un răsărit de soare? Când fotografia postată de un prieten pe Facebook e „genială”, cum mai este Leonardo da Vinci? Când o dimineață ploioasă e „horror”, cum mai povestim despre bombele căzute la Guernica? Am devalorizat cuvântul. Gurile aurite au făcut loc gurilor de tinichea sunătoare. Magicianul e adormit. Adormit, nu dispărut. Sub carapacea solzoasă, acoperită de mușchi verde, așteaptă, protejat, să îl trezim.
Un instrument foarte util este atenția. Nu cea primită, așteptată de la alții (doar o altă manifestare a vanității), ci atenția la faptele și vorbele noastre și la relația dintre ele.
Exercițiul este simplu dar necesită aplicare constantă. Atenția continuă la semnificația cuvintelor ne aduce în prezent, în realitate și poate fi mai eficientă decât un psiholog în tratarea confuziilor și frustrărilor personale. Fiecare exagerare dezechilibrează cu încă o măsură de greutate balanța între ceea ce este și ceea ce ne-am dori. În psihologie, asta se numește disonanță cognitivă, și este „acea stare internă de disconfort ce apare atunci când indivizii observă inconsecvenţă între două sau mai multe atitudini sau între atitudini şi comportament.” Cu alte cuvinte, între gând și faptă. Evident că nu putem trece direct la proporția ideală, un cuvânt=o faptă. Cu toate astea, nu este vorba despre un efort. Decizia intimă (singura măsură a sincerității), care naște intenția, este primul și, din experiența mea, singurul pas prin care începe călătoria în magia cuvântului.
Atenția urmează, permanentă: „ce spun de fapt atunci când spun…?” Ce exprim, cărui lucru dau viață prin cuvintele mele? Atenției îi urmează asumarea (pentru că nimic nu e interzis și orice e posibil): dacă dau viață urii, să nu mă mir că ea apare lângă mine. Dacă dau viață conflictului, să îl accept ca pe creația mea. Dacă grăiesc minciună, să înțeleg de ce în jurul meu se va prăbuși la un moment dat (dacă am noroc) un castel de iluzii. Și în toate astea să știu cine este creatorul, pentru că procesul a devenit vizibil.
Nu trebuie să fii ghicitor în stele pentru a realiza, relativ ușor, cu cine stai de vorbă, urmărindu-i alegerea cuvintelor: cineva care folosește mult pronumele „eu”, cineva care face într-una promisiuni nesolicitate (și ulterior neonorate), cineva care se exprimă cu obstinație critic, cineva care folosește cuvinte ostentative.
Nu numai calitatea, ci și cantitatea cuvintelor spune multe despre cuvântător. Cuvintele ar trebui mestecate ca hrana, încet, în cantități moderate și cu atenție la ce băgăm în gură. Natura schizoidă a civilizației occidentale se vede tocmai în această risipă de cuvinte și de semnificații măsluite, în care intențiile, vorbele și acțiunile sunt în permanent dezechilibru de forțe, într-o discordanță în care, dacă am lua-o în considerare, am putea să detectăm sursele stării de lipsă, de nevoie pe care o acceptăm inconștient, ca pe un ghimpe în talpă cu care ne-am obișnuit. Singura eroare a omului, singura blasfemie acceptabilă, cred eu, este inconștiența. Avem acest instrument fantastic, care ne unicizează, conștiința. Singurul NU, din această perspectivă este că NU avem voie să trăim fără să o onorăm. Pentru că suntem singurele ființe care au abilitatea de a decide, de a crea, de a se autotranscende și de se autocontempla. De fiecare dată când ne gândim că nu ne-ar plăcea să ne conducă altcineva mașina, să ne guverneze altcineva viața – să ne gândim și cum este să trăim pe pilot automat. De fiecare dată când jinduim după viața ideală a personajelor din reclame, să ne aducem aminte că ele sunt actori angajați să joace un rol. Așa începe una din călătorii. Mai departe – aveți cuvântul!
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
