Acasă unii dintre noi au mici locotenenţi, mici soldăţei în pantaloni scurţi sau, şi mai şi, în fustiţe colorate. Au trei, patru, cinci ani şi provin din familii din stratul de mijloc al societăţii noastre. De mijloc către sus. Sunt copii obişnuiţi cu un soi de militărie urbană, cea a programului impus cu stricteţe de părinţi, de la care nu se abat niciodată. Am văzut mame ridicându-şi odrasla de la restaurant, în mijlocul desertului, numai pentru că era deja ora 9 şi la 9 şi jumătate începea, fără putinţă de amânare sau de negociere, bucata de somn nocturn. Care se termina a doua zi la 7 dimineaţa. În fiecare dimineaţă. Chiar şi în timpul vacanţei.
Am văzut copii care cresc fără televizor, tabletă sau telefon, deşi părinţii le deţin şi le folosesc cu largheţe, chiar sub nasul celor mici. Desigur, pentru formarea şi dezvoltarea unui copil televizorul nu reprezintă un reper, ba uneori chiar dimpotrivă.
Dar oare aceste obiecte, aşa superficiale şi cronofage cum sunt ele, nu fac parte din viaţa de azi, nu sunt jucării şi mijloace de informare în acelaşi timp? Nu e suficientă limitarea accesului la ele în loc de interzicerea totală?
Am auzit o femeie care povestea cum face armată cu băieţelul ei de 3 ani. Aşa s-a exprimat. „Că altfel nu se poate. Crede-mă, uneori l-aş lua în braţe şi l-aş pupa când face câte o trăsnaie, dar nu am voie să procedez aşa. Trebuie să mă asculte. Trebuie să-l educ. Şi numai cu armata se poate. Aşa am constatat, altcumva nu merge cu ăştia mici. Ţi se urcă în cap cât ai clipi”, aşa mi-a spus. Mi-am aprins repede o ţigară. În acest timp, fie-mea, pe plajă, îşi turnase cu nemiluita nisip în păr şi găsise că lucrul logic de făcut era să se spele pe cap în mare. Logic mi s-a părut şi mie.
„Faci pian, faci motociclism, faci pictură. Faci ce spun eu”. Sigur, încercăm să oferim o educaţie, mai bună poate decât cea primită de noi, după ce ni se pune pata nouă, ca părinţi, pe un domeniu sau altul, unde ni se pare că progenitura ar face carieră.
Copii trăgând de instrumente, copii fără chef la tot soiul de ateliere, la tot soiul de activităţi interesante de altfel. Dar poate pentru alţii. Un geniu în muzică va fi geniu şi dacă începe vioara la 7 ani, nu la 4.
În ochii mei, excepţii sunt copiii care cer să participe la un anumit cerc, care solicită de la mama natură o dezvoltare neîntârziată a unui talent care fierbe şi dă pe dinafară. Orice altă înregimentare îmi pare aiurea.
Astă-iarnă, am dus-o pe fie-mea, pe vremea aceea 3 ani şi jumătate, la trei lecţii de pian. Mi se părea că e muzicală. Ceea ce şi e, doar că nu suficient de fiartă pe subiect încât să-i umble Rahmaninov prin cap şi să nu ştie de unde să-l ia.
Cele trei ore de pian la care am supus-o au fost oribile. Un chin. Copila nu voia să pună mâinile pe clape. Profesoara se dădea de ceasul morţii s-o convingă. Eu încercam să-i explic că trebuie să asculte, dacă vrea să ajungă să cânte şi ea, într-o bună zi, „Melc, melc codobelc”.
Apoi m-am trezit. Copilul meu nu era pe sistem soldat. Nu era învăţat, la 3 ani, cu „trebuie”. Singurul lucru pe care urma să-l obţin era ura faţă de pian şi, după o vreme, un soi de ură ascunsă faţă de mine, mama cu pianul în cap. Hai, mamă, acasă, că acolo nu avem pian!
Dar unii părinţi cred că armata e bună. Totul să se desfăşoare programat, aranjat dinainte. Nu riscăm însă să creăm nişte indivizi lipsiţi de flexibilitate şi spontaneitate? Nişte oameni pe care îi deranjează orice schimbare? Nişte oameni corecţi, dar fără imaginaţie şi fără toleranţă, până la urmă, faţă de alţii? Nu se instalează acolo o răceală pentru vecie?
Am văzut copii ai căror mame le aruncau o simplă privire şi puştii îngheţau. Şi am văzut şi unii cărora li s-a năzărit să se ducă în pijama la grădiniţă. Şi s-au dus. Şi au fost fericiţi, mai fericiţi în ziua aceea, decât în cele în care au purtat salopetă sau rochiţă. Nu ştiu cum e mai bine şi unde ar trebui să se situeze linia de demarcaţie între a-ţi struni copilul pentru a-l face om şi în a-l lăsa liber pentru exact acelaşi scop.
Dar sunt sigură că ea ar trebui să existe.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
