Așternutul era cald și mirosea a mare, cearșafurile făceau cute albe pe care, dacă le-ar fi atins cu buzele, le-ar fi găsit sărate și spumoase ca niște valuri care sărută nisipul în tihna unei dimineți virgine. El se trezise, ca de obicei, cu mult înainte, dar nu făcuse niciun fel de zgomot, se strecura atât de abil de sub plapumă încât părea ireal, se mișca atât de încet că părea o umbră fină care nu deranja, ci mai degrabă adăuga un ce savuros, catifelat, dimineții. Numai aerul se mișca în preajma lui, iar lumina difuză strecurată prin sita jaluzelelor îi desena pe pielea tânără reliefuri cu parfum exotic pe care adora să le studieze, căutându-le așa cum cauți piesele unui puzzle complicat… dar rămânea cu ochii întredeschiși, cât să îi dea impresia că mai doarme, ca să îl poată urmări în tihnă așa cum era el, fără să se știe sub lupă.
Era spectacolul ei matinal și cadoul pe care și-l făcea zilnic, pentru care n-ar fi făcut nicio concesie și îl savura cu simțurile ascuțite și șlefuite cu ore bune înainte de ivirea primelor raze de lumină. Erau atât de rare momentele acestea și atât de prețioase! Totul se desfășura euritmic, era vibrație intensă și simțea cum, pe rând, într-o infrangibilă ordine, din cap până în picioare, fiecare celulă i se transforma, renăscând, animată de o gură de aer sănătos de care avea nevoie în fiecare zi pentru a trece de orele perfide ale zilelor, lunilor, anilor stâncoși în care nu-l vedea.
După ce se ridica în capul oaselor, își întorcea privirea să se asigure că n-o trezise și o învelea, cu gesturi dulci, convins că doarme și că visa, după zâmbetul care stăruia pe față, lumea lor colorată. Mâinile lui – da, avea cele mai frumoase mâini din câte văzuse vreodată la un bărbat, cu degete lungi, de pianist, cu o piele incredibil de fină, de mătase franțuzească – reluau încet drumul senzațiilor adânc întipărite în carne din orele târzii ale nopții, într-o mângâiere discretă, acoperind-o cu valuri de senin ce-i răscoleau întreaga ființă și o înfiorau, așa cum nu mai făcuse nimeni, niciodată, și probabil că erau momente unice pe care, dacă le putea păstra la infinit, i-ar fi dat șansa regăsirii paradisului.
Erau secunde-lumină care trăiau, pulsau, se rostogoleau, și le-ar fi dorit infinite, să îl simtă aplecat peste ea, cu grija să n-o trezească, îmbrăcând-o, odată cu așternutul, în privirea aceea albastră, pentru care ar fi putut să moară și nu i-ar fi părut rău… Pe fotoliul de lângă fereastră rămăsese rochia roșie din mătase, ca o inimă uriașă în care palpitau și acum toate șoaptele și mângâierile aprinse în sufletul rătăcit, secătuit de dor…
În baie, apa susura atât cât să recheme la somn, iar în aburul care desenase pe ușă nori se profila silueta lui cu brațe puternice și umeri ferm trasați cu o linie impecabilă, provocator. Voia să se ridice din pat, să meargă lângă el, să îl regăsească și să îl rescrie detaliu cu detaliu, cu finețea pe care ți-o dă unicul sentiment din care izvorăște, autentică, opera de artă. Dar rămase privind de departe, fără să se miște, într-o toropeală în care se abandonase voit și care ar fi trebuit să prelungească la nesfârșit starea de bine. Va citi, va scrie sau va pregăti cafeaua?
Îl urmărea atentă, cu ochi de felină în căutarea prăzii, respirându-i încet fiecare mișcare, cu sufletul la gură. Lăsase cartea pe noptieră, cu semnul pus la una dintre poeziile pe care le discutaseră aseară, la vinul ”povestit”, după ce se întorseseră din plimbarea nocturnă de pe malul Tamisei.
”Avem timp pentru toate”, spunea Octavian Paler, ”mai puțin pentru tandrețe”, și era atât de multă dreptate în cuvintele lui… atât de multă căutare, și eram atât de aproape, dar ridicasem atâtea ziduri între noi... De fiecare dată când aborda o temă reflexivă, se contopea pur și simplu cu fiecare idee și încet, inevitabil, se ambala din ce în ce mai mult, își tura toate motoarele minții cu exemple din toate domeniile în care se simțea ca acasă și ea trebuia să îi dea dreptate, pentru că iubea felul lui de a ține la lucrurile în care crede, era o pasiune de nestăvilit, pe dată i se aprindeau privirile care aruncau flăcări negre pulverizate în irizații violete, se transfigura, gesticula aprins, ca să se facă înțeles și mai bine, spunea lucruri care pe ea o fascinau și o puneau în imposibilitatea de a riposta, pentru că adora spectacolul în sine care, în mintea ei, rivaliza cu un joc de artificii la miezul nopții, pe malul unui lac…
Părea că nu obosește decât atunci când îl îmbrățișa tăcut, pe neștiute aproape, ca să nu-l întrerupă, în timp ce-i turna în paharul de cristal câteva picături din vinul adus din Argentina și pus la păstrare de ani întregi… Nu-i plăcea să vorbească despre iubire, foarte rar se lăsa captat, dar când ajungea să vorbească despre asta se dedica total, pentru că gândea dragostea în termeni colosali, existențiali… ”ești atâta cât iubești, e singurul lucru din lume cu care nu te poți juca, pentru că dragoste nu poți minți, nu poți truca, aici nu există jumătăți de măsură așa cum nu trăiești pe jumătate sau numai între anumite ore”… nu vorbea niciodată despre iubire cu lejeritate, era, din toate ideile din lumea asta, cea care i se dădea cel mai greu, se revela, mai degrabă prin semne, prin gesturi, niciodată abrupt, printr-un te iubesc sau îmi este dor de tine, așa cum își exprimă toți bărbații afecțiunea față de femeia iubită, pentru că el nu era un bărbat de găsit ușor în lumea asta, iar cuvintele sunt neîncăpătoare câteodată pentru unele adevăruri, mai ales când ele ne fac nefericiți…
Mai degrabă s-ar fi retras în el și ar fi suferit într-o liniște deplină, decât să-și dea sufletul prin cuvinte, existau alte forme, mult mai subtile, care erau, însă, declarații de dragoste unice, definitive, imortale… Nu erau cuvinte, erau atingeri, erau șoapte, era poezie, era culoare, muzică, adică tot ceea ce ținea de acel a fi altfel în iubire.
Își amintea, văzându-l atât de liniștit cum răsfoia presa de dimineață, de serile în care tot ceea ce putea să facă era doar să îl viseze, să și-l imagineze, captivă într-o altă realitate… cum i-ar fi putut explica? Că sufletul doare atât de tare câteodată, sfâșiat între dorință și neputință, în căutarea unui drum spre sine însuși, că a fi om din trup și suflet poate fi câteodată un blestem pe care nici Prometeu nu s-ar fi încumetat să și-l asume, că omul se simte câteodată strivit în același timp, cu forță diferită, de fericire și de nefericire, de fericirea care îi rupe sufletul și nefericirea care îi calcă pe fiecare nerv, în parte, cu precizie de chirurg…
Cum ar fi putut el să înțeleagă ce se petrece în sufletul unei femei care trăiește departe de cel pe care îl iubește și de care nu se poate nicicum dezlega, pentru că îl simte lângă ea, cu toată împotrivirea lui, născută din dorința de a o ști protejată de toată răutatea lumii? De multe ori și-ar fi dorit să ia ultimul tren și să se arunce în brațele lui, să lase în gară tot trecutul, ca o haină veche pe care o arunci la gunoi…
Mirosul de cafea proaspătă o trezi, părea o cafea braziliană, aromată, și vocea lui o răsturnă între perne, topită într-o singură fracțiune de secundă, cred că la cafeaua asta merge un pic de zahăr, ți-am pus atât cât să îi dea alt gust, ai încredere în mine, eu știu s-o fac cea mai bună…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
