A existat acest gânditor grec în Antichitate – se numea Arhiloh. El dezvoltă o teorie, preluată și de Isaiah Berlin și mai târziu de Mario Vargas Llosa, cum că oamenii se împart, la urma urmei, în două: unii sunt arici și unii sunt vulpi.
Rezum: aricii au o idee. O idee fixă, o cheie de interpretare a lumii în funcție de care socotesc toate câte sunt pe lume. Aricii știu una și bună. Ei văd peste tot un plan în acord cu ideea lor fixă despre lume și viață.
Vulpile, dimpotrivă, cred că nu există așa ceva. Viața e o sumă de contexte, e plină de neprevăzut, fiecare cu ideea lui și dinamica acestor ciocniri de idei se cheamă istorie. Shakespeare era vulpe, Cehov era vulpe, Caragiale era vulpe.
Filosofii și romancierii de altădată (și Llosa este – din păcate – de altădată) socoteau, cu o splendidă înțelepciune bulgărească: ce este este – ce nu este, asta este. Carevasăzică, nu e nici bine, nu e nici rău să fii arici sau vulpe. E ceea ce e, ca temperamentul și mai depinde și de tine cum ți-l gestionezi ca să îți construiești un caracter. Nu împărtășesc întru totul acest punct de vedere.
Aricii într-adevăr există, cum și vulpile există. Filosofii și romancierii mai vechi sau mai noi socoteau că le datorăm aricilor marile descoperiri, doar ei au ambiția de a nu renunța când cred că au descoperit cheia universală. Vulpilor, era de părere Llosa, le datorăm faptul că viața a devenit, când și când, mai îndurabilă, le datorăm toleranța și perspectivele multiple. Aricii – observau gânditorii – decad în fanatici, iar vulpile sfârșesc în scepticism.
Asta e adevărat. Aricii devin fanatici. Iar când o idee ajunge să locuiască o civilizație, o singură idee să macine o lume întreagă, atunci nu mai e mult până când civilizația aceea se va prăbuși.
Eu sunt, desigur, vulpe. Văd lucrurile cum sunt, nu cum aș vrea să fie.
Civilizația post-sapienșilor în secolul XXI e în plină disoluție în trena ideii unice și scandaloase că piața poate orice, că omul e mai puțin important decât capitalul.
Din care s-a ajuns la acest derivat odios: doar o dictatură tehnologică ne mai poate mântui, ne mai poate salva. Aricii vor să ne salveze sufletele, nu vor să ne lase în legea noastră, să ne căutăm fiecare calea și să fim ce vrem să fim.
Statele Unite ale Americii au pățit ca Tolstoi: au început prin a fi vulpi și au devenit arici. Doar că marele conte Lev Nikolaevici era un arici locuit de un spirit umanist, se scrântise întru Hristos, cum se obișnuia a se spune. America s-a scrântit întru Benjamin Franklin și profitul justifică orice. Lăcomia justifică orice.
“America, pe primul loc” înseamnă asta: noi și ai noștri, primii la rapt. După care ce mai rămâne pentru restul – e bun rămas.
Și ce dacă asta va duce, în mod inevitabil, la sfârșitul lumii așa cum am cunoscut-o și, ca o consecință a distrugerii climei, la sfârșitul lumii pur și simplu?!
Cum frumos se arăta într-o caricatură la modă acum zece-cincisprezece ani: da, lumea a dispărut, dar pentru un scurt moment acționarii au înregistrat profituri frumoase.
Aricii de astăzi vor să ne salveze cu forța înregimentându-ne în dictatura lor tehnologică, cu o mână de moguli “tech” vârf peste grămadă.
Această piramidă este evident anti-democratică. Și ce va face, mai departe, baza? Câți oameni vor să fie și altceva decât consumatori și rotițe într-un mecanism în care ei pierd când alții câștigă?
Aceasta este și „trezirea în conștiință”, despre care vorbea guru Georgescu, în felul său poticnit și abracadabrant, împletind un sâmbure de adevăr cu o salbă de aberații.
Asta este: trezirea la realitatea că lumea e strâmbă, că lemnul strâmb al omenirii (după formula lui Kant) a fost mereu aici și va fi mereu aici (idee formulată și de Uzzi, Caddy și Tataie în albumul După blocuri).
Iar acolo unde falșii mesia maronii călare pe cai albi hrăniți rusește vin și promit mântuirea dacă și numai dacă îi urmezi, mai modeste, vulpile vin și cer cooperare, solidaritate, evoluție proprie și gândire cu capul propriu și de la caz la caz.
Într-un interviu vechi, regretata traducătoare Antoaneta Ralian mi-a spus așa: Nimeni nu mai gândește astăzi cu capul lui, toți gândesc doar cu capul internetului.
Adică nu gândesc, aș fi vrut să îi duc ideea mai departe, dar am tăcut, pentru că verdictul cerea o tăcere, cerea o reflecție .
Vulpea știe multe, dar ariciul știe ceva important, mai scria Arhiloh acum multe secole. Așa este, doar că de fiecare dată acel ceva important cere sacrificarea restului și niciodată acest târg nu e just.
Și așa lumea se tot dărâmă și se reconstruiește mereu, până când nu mai poate fi nimic reconstruit.
Și pe lângă arici și vulpi, mai există și cazul excepțional al boilor orange, care n-au cunoscut nici beneficiile muncii, n-au cules nici roadele educației și nu înțeleg decât logica atacului la beregată și a răzbunării.
Iar când bufonul urcă pe tron, lingăii înconjurători încep concursul de coloană-trestie-viteză.
Aberațiile care ne înconjoară vin în numele salvării noastre, dar sunt, de fapt, o sumă de scurtături pe care au apucat-o șarlatanii în goana lor spre moț.
Căci românii (și de altfel toți oamenii de altădată) știau și o spuneau răspicat în vechile lor proverbe: păduchii întotdeauna găsesc o cale să iasă în frunte.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce înseamnă să te simți copleșit
O durere profundă și ascunderea lacrimilor
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
