În inima Angliei se află urmele unui mare temple megalitic. Cine l-a construt? Când? Cum? Ce fel de ritualuri religioase aveau loc aici?
Cel mai important grup de monumente neolitice din Marea Britanie se află în jurul oraşului Avebury, în câmpia din nordul comitatului Wiltshire. Aici sunt amplasate, foarte aproape unul de celălalt, cel mai mare mormânt preistoric din Anglia, cea mai înaltă colină artificial (tumul) din Europa şi cea mai vastă incintă megalitică din lume. Complexul de la Avebury se află în apropierea unuia dintre cele mai vechi drumuri din Anglia, Ridgeway, care unea cîndva rutele comerciale dintre Dorset şi minele de silex din Norfolk.
Dimensiunile megaliţilor din Avebury îţi taie respiraţia. Un anticar englez din secolul al XVII-lea, John Aubrey, scria: “este faţă de Stonehenge ceea ce este la Paris o catedrală faţă de o biserică”. În secolul al XV-lea şi în următoarele, creştinii credicioşi, convinşi că aici a existat un templu păgân, au răsturnat în mod sistematic parte din pietre, sau le-au spart în bucăţi prin încălzirea la foc, urmată de o răcire bruscă prin stropirea cu apă şi prin lovituri de ciocan, iar bucăţile de piatră rezultate au fost folosite la construcţia noilor locuinţe.
Toţi cercetătorii complexului megalitic sunt unanimi în a recunoaşte un extraordinar simţ al grandorii, o mare precizie geometrică a suprafeţelor, o simetrie manifestă, ca să nu mai vorbim de un destul de bun meşteşug al execuţiei. Folosind datarea cu radiocarbon, analiza polenului din solurile îngropate, studiul cochiliilor fosificate arheologii au dovedit că megaliţii au fost amplasaţi aici în jurul anului 2700 î.Hr., deşi situl datează din neoliticul timpuriu. Pe de altă parte, resturile de silex, şi de ceramică precum şi oase de animale indică o civilizaţie stabilă începând din 4000 î. Hr. De pe atunci ar fi început ridicarea de monumente primitive servind probabil unor ritualuri şi ceremonii.
Centrul megalitic se întinde pe o suprafaţă de 11,3 hectare şi este alcătuit dintr-un şanţ de incintă adânc de 15 metri şi flancat de două valuri de pământ, cel exterior având diametrul de peste un kilometru, insula de pământ având iniţial 6 metri înălţime. La origine exista aici un cerc larg alcătuit din circa 100 de pietre verticale, dintre care au mai rămas până astăzi doar 17, care închidea în el alte două cercuri mai mici, marcate în present de puţine pietre care au supravieţuit (unele surse spun că ar fi fost iniţial vreo 600 de pietre de toate).
S-au făcut tot felul de presupunei în legătură cu originea şi utilitatea acestor megaliţi. Şanţul nu era dedicat apărării (pentru aceasta ar fi fost mai mult decât suficient câţiva metri înălţime), probabil trebuie să fi fost destinat unor practice religioase. Se apreciază că pentru realizarea şanţului ar fi fost scoşi circa 90.000 metri cubi de pământ şi ar fi lucrat cel puţin 250 de oameni, ceea ce pentru o comunitate mică este destul de mult. Iar pentru ridicarea pietrelor, nu mai spun de aducerea lor, chiar dacă nu de la nişte dinţe aşa de mari cum a fost cazul transportului de blocuri de piatră pentru înălţarea piramidelor egiptene, s-a muncit enorm. În 1934 s-a făcut un experiment şi un şef de echipă cu doisprezece muncitori au lucrat cinci zile pentru a amplasa o piatră de opt tone (relativ mică faţă de unele dintre cele existente).
Una ar fi aceea că americanii nativi din Munţii Apalaşi, au traverst Atlanticul, în perioada antichităţii, spre a construi monumentele megalitice din sudul Angliei, nu doar cele e la Avebury, ci şi cele de le Stonehege şi altele. Ciudată teorie!
Alta spune că acest centru s-a înălţat în perioada medievală timpurie pentru a omagia bătăliile regelui Arthur, războinicii ucişi fiind îngropaţi aici.
În secolul al XIV-lea unul dintre megaliţi s-a răsturnat (nu cred că fără un motiv în care să nu fie implicat factorul uman) prinzând sub el un om. Când în secolul XX arheologii au excavat aici pentru a determina motivele pentru care piatra era răsturnată, ceea ce nu li se părea în firescul ansamblului, i-au găsit osemintele. S-au vehiculat o serie de presupuneri. Una mai plauzibilă ar fi aceea că omul era probabil un chirurg-frizer care călătorea prin ţinut spre a-şi oferi serviciile, şi s-a întâmplat să fie aici când piatra s-a răsturnat. Lângă schelet s-a găsit o pungă de piele în care era un foarfece e fier (de aici presupunerea că ar fi fost frizer – de obicei frizerii erau şi dentişti şi chirurgi), câteva monede datate 1320-1325, şi o lance. Piatra fiind deosebit de grea – aproximativ 13 tone, nu a putut fi dată de o parte, chiar dacă localnicii ar fi vrut să-l ajute.
Deoarece pietrele erau de generaţii acolo, o legendă spune că sătenii credeau că acestea sunt puse acolo de diavol, şi sub influenţa unui preot creştin de prin partea locului (istoria îi păstrează şi numele), au încercat să le răstoarne pentru a le risipi efectul nefast pe care, credeau ei, îl aveau asupra vieţii lor. Frizerul nostru s-ar fi oferit să îi ajute, dar şi-a găsit sfârşitul sub una dintre pietre.
Clasificate după mărime şi poziţie, unele mai mari şi verticale ar putea fi simbolul masculinităţii, altele mai mici (dacă s-ar putea numi mici!) ar sugera feminitatea. Altele ar putea reprezenta nişte persoane ghemuite, dar nu se cunoaşte ce ar semnifica.
Alte ipoteze ar fi că aici exista un templu roman, sau o şcoală druidică, sau o reprezentare sacră a oului şi a şarpelui, sau un planetariu, sau un uriaş calendar astronomic.
O explicaţie ceva mai realistă este dată de arheologul britanic Michael Dames. Acesta sugerează că pietrele erau „un ansamblu coerent destinat să găzduiască un spectacol anual, fiecare construcţie servind pe rând la celebrarea unui anumit moment din calendarul agricol legat de un eveniment corespunzător din ciclul vieţii umane”.
Ipoteza unui calendar astronomic este cea mai plauzibilă dacă ţinem cont de ,,coincienţele” geometrice care apar pe schema construită peste harta centrului megalitic, şi care pare a avea destul de puţine semnificaţii faţă de cele ce s-ar putea să fi fost iniţial. Între anumite pietre se putea observa soarele la echinocţii sau solstiţii. Templul de pietre dinspre nord ar fi „templul lunar” iar cel sudic, „templul solar”. Un număr mare de pietre sunt dispuse sub forma, destul de exactă, a unui cerc cu raza de 331,6 metri – cel mai mare cerc de piatră din Marea Britanie. Având în vedere că ar fi amplasate astfel încă din neolitic, este deja o mare realizare. Cele două cercuri mai mici, cu razele de 98m de metri şi respectiv 108 metri, sunt mai corecte.
– Există patru intrări, pe care le-am notat A, V, S, T;
– Linia care uneşte V cu centrul B al unui dintre cele două cercuri este axa est-vest, iar perpendiculara pe aceasta, NS, direcţia nord –sud, uneşte intrarea dinspre sud cu una dintre pietrele exterioare cercului, cea mai ieşită în afară, probabil astfel aşezată ca să indice nordul;
– Axele intrărilor, AS şi VT sunt perpendiculare;
– Triunghiul NVE este dreptunghic, la fel şi triunghiul VES;
– Primul triunghi are catetele în raportul 4/5, iar cel de-al doilea are laturile proporţionale cu numerele pitagorice 3, 4, 5;
– Raportul dintre NS şi EV este de 19/12, 19 reprezentând perioada ciclului metonic a Lunii, (Luna Nouă are loc în aceeaşi zi a anului o dată la 19 ani);
– Linia care trece (aproximativ) prin central O al cercului mare, NQ, este tangentă la cercul mic aşa cum este şi NS (tangentă în cerc la E);
– V şi T sunt coliniare cu O, central cercului mare.
Însă una dintre cele mai interesante interpretări este alta. Faptul că în secolul al XIX-lea copiii obişnuiau încă să danseze în jurul unui stâlpi cu panglici (maypole) ridicat chiar în incinta e la Avebury, pare să indice o legătură directă cu ritualurile de acum patru mii de ani. Că acest dans s-a păstrat şi în tradiţia altor popoare, este cu totul altceva. Sau că pe la începutul secolului trecut acesta era un dans obişnuit la sărbătorirea zilei de 1 Mai, sau că festivalurile actuale pigmentează evenimentele cu spectaculosul dans.
La Avebury, se presupune că în zilele importante din calendarul muncilor agricole se organizau festivităţi care cuprindeau dansuri, procesiuni de-a lungul aleilor de stâlpi de pietre, şi se prezentau ofrande zeităţilor şi spiritelor fertilităţii. Erau făcute probabil sacrificii de animale şi poate chiar sacrificii umane. Vasele de ceramică, fructele, ramurile şi silexurile sparte găsite îngropate pe una intre alei par să fi constituit ofrande ritualice. Alte obiecte descoperite în incintă, precum cuţite şi oseminte umane par şi ele să fi avut o astfel de semnificaţie. Vecinătatea unor tumuli a născut speculaţia cum că rămăşiţele strămoşilor erau purtate spre Avebury de-a lungul aleilor sacre. Cei vii invocau poate spiritul strămoşilor, în ritualuri menite să asigure fertilitatea turmelor de oi, a pământurilor sau a oamenilor.
Festivităţile cuprindeau probabil şi ritualuri sexuale, o astfel de magie imitativă fiind adesea folosită pentru a stimula fertilitatea. Unele dintre obiceiurile tradiţionale din Anglia, au un simbolism sexual. Este cazul dansului despre care spuneam. Adică, Avebury era nu doar un centru de fertilitate sau locaţia un ui calendar astronomic, ci şi o veritabilă “centrală energetică” preistorică.
Şi totuşi, ce i-a împins pe constructorii din Avebury să facă eforturi atât de mari necesare pentru amenajarea complexului neolitic? Pare rezonabil de crezut că aveau nevoie de un spaţiu bine definit pentru ritualurile lor, dar la ce serveau uriaşele pietre verticale? În afara de faptul că simbolizau elementul masculin şi pe cel feminin, pietrele jucau probabil un rol aparte în festivităţile de la Avebury. Cercetările actuale investighează posibilitatea ca pietrle ridicate în poziţie verticală să fie acumulatoare şi transmiţătoare ale energiilor naturale ale pământului. Astfel de energii au fost deja înregistrate cu instrumente ştiinţifice, iar persoanele dotate cu o sensibilitate deosebită pot simţi această energie cu mâinile goale. Populaţiile preistorice, trăind în armonie cu natura, erau probabil mult mai sensibile decât omul modern la influenţele subtile care emană din pământ. Ideea că pietrele jucau un rol special în ceremoniile din Avebury, transmiţând participanţilor energiile telurice, merită luată în calcul.
Citiţi şi
Cine a construit megalitul de la Stonehenge și cum arăta “strămoașa” englezoaicelor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
