Unii oamenii au un zâmbet pervers pe care şi-l aşază cu grijă într-un cadru metalic, pe birou, între cele două fetiţe cu codiţe şi o fostă nevastă plecată cu altul, şi dau să înţeleagă la toată lumea că aşa a fost să fie. Trist, dureros, non-etic, dificil de suportat pentru toate părţile, inclusiv pentru cele două fetiţe cu codiţe – sau mai ales pentru ele.
El avea un zâmbet pervers şi un cadru metalic gri aşezat pe birou între tone de hârtii imprimate pe ambele feţe. Îi descoperisem zâmbetul într-o luni, pe la nouă. Luasem trenul de la Defense şi mă dădusem jos la capăt. Mersesem apoi vreo douăzeci de minute şi-o făcusem la stânga- un imobil din anii nouăzeci încă nezugrăvit şi un pic derăpănat mă întâmpinase după colț. Sunasem şi spusesem că sunt eu şi că veneam din partea cui trebuia să vin. Mi se spusese să aştept într-o sală mică cu linoleum gri, găurit. La nouă apăruse el, sobru, într-un costum gri şi o cravată verde. Întinsese o mâna moale şi umedă şi-mi urase bun venit. Nu mai ştiu ce-i răspunsesem, verdele ăla viu era într-un decalaj profund cu mâna. Moale. Umedă. Vestejită.
Avea un zâmbet pervers, de la început mi se păruse pervers. Pervers şi decalat. Se lipise de mine un pic prea tare şi mă prezentase ”echipei”. O secretară vorbăreaţă şi doi băieţi tineri şi simpatici. Mă dezlipisem politicos de el şi dădusem mâna cu toţi – aşa se făcea acolo, se dădea mâna cu toţi şi se pupau apropiaţii. Numărul de pupături în funcţie de regiune. Pe la nouă şi un sfert se lipise din nou de mine şi-mi arătase biroul – unul mic de tot şi ascuns în spatele unei uşi mari şi aproape mereu deschise. Lângă imprimantă. Mă întrebase dacă vorbesc şi-i spusesem că din când în când. În general, preferam să ascult. Îmi lipseau cuvintele. O luase drept glumă şi zâmbise cu toţi dinții. Un zâmbet gălbui. Apoi plecase cu treburi. Revenise la prânz să mă invite la masă. Eu nu ştiam ce şi cum, şi acceptasem. Din politeţe acceptasem. Restaurantul era unul scump şi mi se păruse ciudat că-i așa de scump. Se aşezase în faţa mea şi comandase şampanie şi ”foie gras en entrée”. Mâncasem cu noduri, stâlcind limba între două felii de pâine prăjită unsă cu dulceaţă de afine. Mi se păruse ciudată şi combinaţia aceea, dar spusesem că-i bună. Din politeţe spusesem că-i bună. Gustul o fi fost, dar era departe. Între două noduri priveam pe furiş ceasul de la mâna stângă. Treceau secundele cu viteza minutelor şi minutele păreau umflate cu pompa la maximum. Umflate la maximum minutele refuzau să plesnească. De-al naibii nu voiau să plesnească.
Mă plesnea însă pe mine cruda realitate şi zâmbetul acela pervers, cu urme de foie gras pe caninul stâng, mă făcea să râd dar mă abțineam strângând din buze şi sorbind din şampanie între două îmbucături de pâine prăjită şi dulceaţă de afine. Cum naiba să râzi în asemenea situaţii? Să nu-şi imagineze cumva ”omul că” , era deja prea mult şi aşa, şi era exact omul dispus să-şi imagineze cu uşurinţă ”că”. De când îl lăsase nevasta pentru altul şi el păstrase doar cadrul metalic pe birou, totul era posibil.
A doua zi sosise o nouă colegă, o poloneză blondă cu ochii albaştri. El, cu zâmbetul lui cu tot, o întâmpinase la nouă, se lipise un pic prea tare de ea la nouă şi un sfert, şi o prezentase echipei. O invitase la masă, dar ea refuzase. Avea mâncare adusă de acasă. Plecase smerit şi apăruse pe la două. Îşi schimbase cravata şi ne convocase într-o şedinţă. Acceptasem şi eu şi poloneza, căci el era şef şi noi (doar) două fete din est. Aşa ni se spunea pe atunci. Toate într-un sac, amestecate şi apoi orientate est. În timpul ședintei se lipise un pic mai tare de amândouă, pe motive diverse. Ca din întâmplare, ne atinsese mâinile şi tot ca din întâmplare, scăpase de trei ori pixul pe jos şi-l ridicase de lângă picioarele polonezei, adunate pe sub scaun de mai multe ori.
A doua zi poloneza nu mai venise. Nici următoarele zile, nici următoarele săptămâni. Eu continuasem să iau trenul în fiecare zi de la Defense, să mă dau jos la capăt şi să merg douăzeci de minute înainte s-o fac la stânga. Eram obligată să iau trenul în fiecare zi, asta era înţelegerea. Dacă nu l-aş mai fi luat ar fi trebuit să explic de ce şi eu nu prea puteam să explic mare lucru. Să fi dat vina pe zâmbetul ăla pervers cât era ziua de lungă? Să invoc depăşirea spaţiului intim? Existau oare reguli unanim acceptate pentru lăţime? Pentru lungime? Desigur, existau ceva studii pe subiect dar eu n-aveam argumente şi nici cuvinte, şi nici dicţie, şi nici prestanţa necesară.
Mă împrietenisem cu secretara, Sandra, o portugheză veselă, şi învăţasem să iau toate situaţiile delicate peste picior. Când apărea una, o situaţie delicată, o strigam pe Sandra să vină să imprime ceva la imprimanta de după uşa mare. Şi Sandra venea, îmi făcea cu ochiul şi imprima. Găsisem ”şpilul” şi funcţiona. Mi-era milă de foile alea albe irosite degeaba şi, când nu mă vedeam nimeni, le aranjam la loc, în imprimantă.
Patru luni ne jucasem de-a imprimanta şi apoi îmi găsiseră băieţii aceia simpatici un job mai aproape de casă şi-mi luasem ”la revedere” de la Sandra, de la imprimanta de după uşă, de la trenul acela, până la capăt. De la toţi îmi luasem ”la revedere” doar de la zâmbetul ăla pervers nu. Plecasem undeva între cinci şi şase în plin comitet executiv.
Cu Sandra am păstrat legătură ani buni după. Râdeam din aduceri aminte şi-mi povestea cu amănunte ”ce şi cum”. Într-o sâmbătă, la un grătar, mă anunţase că zâmbetul pervers demisionase. Obligat-forţat de o anumită conjuctură. Se apropiase un pic prea tare de nişte cifre rotunde şi fusese prins cu mâna în sac. De bucurie, zâmbisem aproape pervers şi pârlisem un pic prea tare carnea. Făcusem apoi o poză cu carnea pârlită şi cu noi în jurul ei, şi ne luasem la revedere pe la opt. Developasem o săptămână după, şi pusesem poza cu noi şi cu carnea pârlită într-un cadru gri pe care-l uitasem mai apoi pe undeva, între două mutări succesive.
Unii oamenii au un zâmbet pervers pe care şi-l aşază cu grijă într-un cadru metalic pe birou între cele două fetiţe cu codiţe şi o fostă nevastă plecată cu altul, şi dau să se înţeleagă la toată lumea că aşa a fost să fie.
Alţii n-au tupeul acelora.
Pe Daniela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Lucrezi de acasă? Iată cum să îţi creezi spaţiul perfect pentru muncă
Comanda de mâncare în Popești-Leordeni e mai simplă ca niciodată! Vezi meniul Qzeen
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
