Când toţi îţi spun că Romeo şi Julieta nu au existat, te duci la buticul din colţul străzii, cumperi o sticlă de vin şi dai, în sughiţ, pe Urzeala Tronurilor. A existat, probabil, doar un bătrân italian, lăsat flămând după ce a vândut cronicarilor nişte reţete de metehne de palat şi care, ca să se răzbune, i-a făcut pe toţi să se iubească în ultima relatare de la faţa locului. Cu mult mai rafinat, Shakespeare, după ce s-a căutat prin toate buzunarele, de bani, a dus povestea pe scenă, înflorind latura psihologică, ca să prindă la dame. Sau poate chiar a visat, într-o noapte, la dragoste, sub un balcon pentru care nu mai avea bani de flori.
Dimineaţa îţi iei durerea de cap cu tine la serviciu şi rânjeşti politicos când se anunţă mare bal mare la semnarea unui contract de neagresiune cu o firmă, altădată rivală, contract care vine cu ştergerea păcatelor trecute, prin vărsarea unui procent din profitul, împărţit acum amiabil, în folosul unor case de copii, să prindă ăia, de mici, gust de afaceri.
O altă lună de zile te ţine ocupată cu căutarea a ceva de îmbrăcat. Nu ai de unde să scoţi, atât de repede, şi pe unul care să te însoţească, decât dacă plăteşti, aşa că renunţi.
Cu o zi înainte, şeful convoacă o ultimă şedinţă, se fac repetiţii, curg ameninţările cu concedierea în caz că iar ne îmbătăm ca porcii sau dăm, pe gratis, paparazzilor, noutăţi despre nevastă-sa.
Ghinionul m-a urmărit încă din preliminarii, stocul de rochii la preţ redus se epuizase, se dăduse totul pe sub mână, a trebuit să plătesc preţul întreg.
Rochia era complicată doar la îmbrăcat, în rest nu avea mare lucru, nimic care să justifice o a doua privire, doar un set de breteluţe care se călăreau unele pe altele, pe un spate lăsat gol, la vedere. Nu se găsiseră bani pentru tot sulul de mătase.
Măcar restaurantul era de top! Corporaţiile, chiar şi când sărbătoresc câştiguri, aleargă tot după discounturi şi culmea e că le şi primesc! Cel puţin, nu mai trebuia să-mi bat capul şi cu teama de indigestie…
Balul era mascat, nimeni nu avea curajul să-şi arate adevărata faţă în preajma şefului.
Bărbaţii purtau bărbi, cremă hidratantă şi o nesiguranţă care le colorase deja şosetele, date în fapt de pantalonii cu aversiune la glezne prea colţuroase. Femeile unduiau aerul după propriile parfumuri, râsul lor prosper, cizelat de generaţii, acoperind plictiseala băieţilor angajaţi să ne stimuleze bucuria proiectului de fuziune emoţională în ritm de dans, deşi nu avea să-i aplaude nimeni.
Ne-am trezit unul în faţa celuilalt şi, ca să nu pară că eram vreo necomplicată, m-am retras imediat, la bar. Nu am luat în calcul că şi el ar fi putut avea nevoie de un întăritor, aşa că ne-am dat, cot la cot, iluziile peste cap, ca să prindem curaj. Să îngăimăm nu mai mult de câteva vorbe. Era atât de frumos, încât mă făcea să respir cu aburi! Mă privea de parcă i se arătase aurora boreală pe o tartină cu icre de cegă!
M-a prins de mână şi terminaţiile nervoase mi-au luat foc. Tremuram, în tandem, pe un blues revigorat de minţile noastre, bătând spre un tahicardism de rock and roll. Înainte de a mă face complet de râs, intriga mi-a făcut un semn că i se imprimase modelul de verighetă pe inelarul meu. Avea pe alta! Oficial. Am luat-o la fugă, cu pantofii în mână. Ce rost avea să pierd unul, când nimerisem în cu totul altă poveste?
Ajunsă acasă, m-am otrăvit, cu vodcă. Avea doar numele împrumutat de la ruşi, restul era uitare neaoşă.
A doua zi a sunat la birou, să vadă dacă ajunsesem cu bine. I s-a spus că şi eu sunasem, să anunţ că dădusem în boală, şi atunci a divorţat.
Şi tot de atunci, ne tot otrăvim vieţile, cu de-a rândul.
Shake the spell, Shakespeare!
Pe Liliana o găsiţi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
