“Piața Romană. 29 ianuarie, ora 12 și un pic. Eu traversez de la coloane, EL dinspre BCR. Încep să vorbesc cu voce tare , nu știu dacă mă aude. Fix când ne intersectăm pe zebră, mă uit la el și exclam cât e de drăguț. Un pic cam tare pentru că începe să râdă. Ajung în stație la 381 cu un zâmbet bleg. Mă uit în treacăt vis-à-vis. Îl văd. E chiar el?! Se uită la mine sau mi se pare?! Începem să zâmbim amândoi gândindu-ne la situație. Ne desparte doar Bulevardul Magheru. La cât de nebună sunt… Dar nu. O colegă mă trage de mână “să nu”. Lui îi trec prin față trei autobuze. Nu se urcă în niciunul, ba, mai mult, parcă încearcă și el să traverseze și se sprijină de bordură. Vine autobuzul meu și mă încearcă un sentiment ciudat. La dracu’, e un joc mult prea naiv, dar e un joc frumos. Colegele îmi fac semn că trebuie să vin. Mă urc, dar mă duc la geam și îi zâmbesc în continuare ca și cum aș vrea să îngheț momentul. Îmi face cu mâna. Îi fac cu mâna. Autobuzul pleacă. Ajung la Unirii și pe drum îmi dau seama că n-o să-l mai văd niciodată pe necunoscutul care mi-a răpit privirea. Cobor din autobuz și… mă întorc. Deși știu că e stupid și că el a plecat demult probabil. Ajung la Romană și nu văd decât două stații de autobuz goale care-și amintesc de două suflete zâmbind într-o zi de iarnă.”
Poveste de iarnă… Poate se vor reîntâlni one day… Poate…
Update: Ne pare rău că lucrurile au luat o întorsătură neplăcută. Cum am explicat aici, lumea e mică și urâtă. Nu toată și nu tot timpul, din fericire. Mulțumim pentru gândurile bune, mult mai multe decât cele rele. 🙂
Citiţi şi
Citiți la timp, altfel copilul interior și nevoia lui de povești îți pot face surprize
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
