De-aia sunt singur acum. Pentru că nimeni, nimic, niciodată nu mi-a mai făcut sufletul să rezoneze așa. Poate că lucrul ăsta nu i se întâmplă oricui. Dar eu vă jur că întâlnirea aia a fost magică. A fost exact așa cum o descrie Rebreanu în „Adam și Eva”. Ea era Eva mea. Iar eu eram combinat cu o tipă care acum se face că nu mă vede cînd ne-ntâlnim pe stradă. Și care, în momentele alea în care eu rămăsesem pur și simplu paralizat uitându-mă în ochii Evei, mă trăgea de mână să ne urcăm în troleibuz. Care troleibuz să ne ducă… unde?, vorba lui Nichita, parcă. Se întâmpla asta acum poate mai bine de cincisprezece ani, în stația de troleu de la Economic 1, pe Dacia. Am plecat. Dar ce puteam să fac? Ar fi fost cam complicat și cel mai probabil jenant să-i spun prietenei mele de atunci „mergi tu acasă singură că eu tocmai mi-am găsit jumătatea…”. Nu prea se face. Așa că m-am urcat în troleu, cu inima-ndoită și am plecat. Dar destinul nu-și jucase încă toate cărțile. Relația mea de atunci s-a terminat și nu foarte plăcut. Dar nu m-am mai uitat înapoi. A trecut timpul, măsurat în relații pasagere. Retrospectiv, realizez cumva că mi-am sabotat toate relațiile începând din acel moment. Adică, vreau să spun, exista și atracție fizică, erau și sentimente în toate legăturile mele ulterioare, dar venea un moment în care se așeza o liniște stranie peste ele. Și-mi aduceam aminte de Ea. Iar de-acolo nu mai era decât un pas până la neînțelegeri care se transformau destul de ușor în certuri și frustrări care duceau, inevitabil, la despărțire.
Dar cum spuneam, Rubiconul nu fusese încă trecut, iar zarurile încă mai zornăiau în mîna încăpățânată a destinului. Ne vrea, probabil, fericiți.
Am întâlnit-o din nou după ceva timp, nu mai știu exact cât. Fix în aceeași stație de troleu. Probabil locuia prin zonă. Acum eram singur. Atât în momentul respectiv, cât și în viața amoroasă. Astre aliniate perfect. Marte total neretrograd. Soare călduț de început de primăvară. Mi-am făcut curaj să mă apropii de ea și să-i vorbesc. Mi-a spus că o cheamă Ioana. După vreo zece minute de monstruoase banalități inerente primului contact, aveam numărul ei de telefon. I-am spus că o voi suna și am plecat fiecare în drumul lui. Și am sunat-o. După un an. Aici mă opresc un pic pentru că știu că merit să-mi aruncați în cap toate roșiile și ouăle stricate pe care le aveți prin frigider. Vă rog. O merit cu vârf și-ndesat.
Am sunat-o, deci, după un an. Numărul pe care îl aveam de la ea fusese deconectat. Se întîmpla în perioada în care începuseră să fie introduse centralele digitale. Am sunat la Informații, dar nu știam nici nume de familie, nici adresă, nimic. Funcționara mi-a spus, sec: „îmi pare rău, nu vă pot ajuta”. Și mi-a închis. Cred că și Dumnezeu se plictisise să mă tot ajute, în momentul ăla.
Dar, hei, ce zici dacă o mai vezi, totuși, încă o dată? Da, am mai văzut-o o dată. La Stuf, pe Berzei. De data asta era ea împreună cu iubitul ei. Și cu prietenii lor. Mi-a zîmbit, oarecum trist. Și-a-ntors apoi privirea de la mine către oamenii cu care era la masă și a continuat să vorbească cu ei.
La scurt timp după asta pasiunea a-nceput să se îndepărteze de mine în toate formele ei. Mi-am pierdut job-ul pentru că nu mai aveam nicio tragere de inimă în ceea ce făceam. Mai apoi am pierdut total legătura cu domeniul care mă fascinase atîta vreme din momentul în care pusesem pentru prima oară piciorul în redacția de la Republica, în ultimul an de liceu. Am ajuns să vînd țevi și coturi pentru instalații. Nu spun că munca ar fi vreo rușine, Doamne fereşte, dar mă simțeam ca și cum aș fi căzut din Rai, ca să înțelegeți ce vreau să zic. Rând pe rând am început să uit, ca într-un fel de Alzheimer emoțional, toate lucrurile care înainte mă făceau să mă simt viu. Lectură, hobby-uri, chitară, mers pe munte, fotografie, toate-și pierdeau rând pe rând sensul, ca și cum aș fi început să intru într-un fel de comă generalizată. M-am lansat în proiecte grandioase, menite să mă readucă pe linia de plutire și să mă ajute să-mi regăsesc sensul vieții. Începuturile erau fabuloase, dar se alegea praful de tot ce atingeam. Purtam cu mine un fel de blestem al regelui Midas în variantă modificată. Cu deosebirea că tot ce atingeam eu se distrugea, nu se tranforma în aur. Şcoli, joburi, oameni, relaţii, proiecte. Tot, tot, tot se prăbuşea în jurul meu, iar eu asistam neputincios la aceste calamităţi, fiind incapabil în momentul ăla să înţeleg ce mi se întâmplă. Am ajuns să mă simt ca un şoarece într-o cuşcă cu gratii invizibile. Încotro aş fi luat-o şi orice direcţie aş fi apucat se termina într-un drum înfundat. Lucruri la care înainte sperasem şi visasem să le transform în realitate mi se scurgeau acum printre degete precum mercurul dintr-un termometru pe care-l spargi din greşeală în mâini. Te-ai tăiat, dar nu te doare. Curge sânge, dar nu-ţi pasă. Te fascinează doar acele bobiţe mici care dispar pur şi simplu fără urmă, deşi cu o secundă mai înainte erau acolo şi străluceau.
Mi-am petrecut ani, ani și iar ani încercînd să aflu ce se petrece cu mine și de ce nu mai rezonez la nimic. Știu că unii dintre voi vor rîde cînd spun asta, dar m-am regăsit în situația personajului din Alchimistul lui Coelho căruia i se spune că dacă nu urmează semnele va începe să moară încet și va uita tot ce aflase până atunci. Acel om sunt eu, acum. Acum realizez că orice măreție aș fi fost în stare să construiesc pe lumea asta n-ar avea nicio valoare fără experiența acelei iubiri pe care am ratat-o într-un mod stupid. Poate că mi-a folosit, totuşi, experienţa asta a înstrăinării faţă de dragoste. Poate că am ajuns să realizez efemerul celorlalte construcţii din viaţa unui om. Uneori o simt ca pe o pedeapsă divină. Dar mă întreb, în acelaşi timp, ce rost are o pedeapsă fără posibilitatea unei reabilitări?
Recunosc că mi-e frică s-o reîntîlnesc. Adică, nu, n-aș fugi de ea. Dar nu pot să nu mă întreb dacă lucrurile astea sunt reciproce. Dacă și ea o fi simțit la fel. Cum o fi fost viața ei de atunci încoace? Oare e fericită? Oare m-a uitat? Oare se mai gîndește uneori la mine? Oare s-a căsătorit? O avea copii? Cum aş putea eu, presupunând prin reducere la absurd că ne-am întâlni din nou, să intru în viaţa ei? Într-o viaţă pe care, probabil, şi-a construit-o cărămidă cu cărămidă în toţi aceşti ani. Şi să-i spun ce? Auzi, n-ai vrea să-ţi laşi tu bărbatul şi familia pentru mine? Că, ştii, eu cred că tu eşti sufletul meu pereche, dar am fost un idiot laş şi nu ţi-am spus asta atunci când am avut ocazia.
În Adam și Eva personajele se întîlnesc la finalul cărții după mai multe vieți și reîncarnări în care și-au ratat șansele. Şapte vieţi le trebuie ca să se pregătească, probabil, pentru întâlnirea finală. Şapte vieţi în care s-au văzut, dar n-au putut fi împreună. Fie unul dintre ei murea, fie făceau parte din clase sociale diferite şi nu s-ar fi căzut să fie împreună. Şapte vieţi în care s-au ştiut şi s-au iubit unul pe altul cu disperare. Şapte vieţi în care fiecare dintre ei a avut o altă familie, a iubit alt om şi a făcut copii cu altcineva. Eu nu ştiu să număr. Nu ştiu la a câta dintre vieţi suntem acum. Ştiu doar că, în momentul în care am văzut-o pentru prima dată, a coborât cerul pe pămînt şi grădina raiului şi-a deschis porţile. Iar eu n-am avut curaj să intru.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
