Îmi aduc aminte perfect că, prima oară când am făcut interviu cu Dan Pierșinaru, nu ne-am tutuit. Am convenit să o facem de-abia într-un schimb de mail-uri ulterior dialogului nostru de…să fi fost vreo patruzeci de minute despre bijuterie ca artefact, Veneția ca formă de transgresare a unui suflet romantic dotat cu un ochi postmodern, management ca alternativă a creației vizuale singulare și…singuratice.
De-atunci am schimbat mai multe mail-uri, ne-am întâlnit la evenimente, la vernisaje, în concept stores, ne-am dat like-uri pe Facebook. Și la AUTOR. În fiecare an, la AUTOR. Recunosc, când vine vorba de bijuteria contemporană, sunt o aficionada fără pretențiile unui training structurat în domeniu, dar cu apetit bine definit pentru geometrii particulare, texturi ingenios îngemănate, opulență, creativitate și declarație identitară apud secolul XXI.
De niște ani buni încoace, Dan Pierșinaru le oferă (sau, poate, ar trebui să mă ridic pe vârfurile pantofilor mei fără toc și să spun că ne oferă) alternativa plonjării în acest tip de limbaj, al bijuteriei self statement, tuturor celor care, dincolo de produsul de serie, căutăm nu un accesoriu, ci accesoriul care ne completează perfect personalitatea, imaginația și imaginea pe care ne dorim să o proiectăm în exterior.
M-am plimbat și weekend-ul trecut pe la Sala Dalles, m-am salutat cu gazda mea pe care o tutuiesc, deja, de ceva vreme și mi-am luat vacanță de la tot și toate…tot vreo patruzeci de minute. Dar ce minute…Babilonice, le-aș spune. Tocmai pentru că le-am consumat vorbind pe limba porțelanului pictat, în care orașul se face mic, cât un degetar, cât un inel bombat ogival, cât o miniatură de atârnat la gât de dragul Anei Wagner. Le-am cheltuit printre elefanții-broșă ai Carlei Szabo. Le-am oprit în loc, pur și simplu, în dreptul pieselor Roxanei Davidescu – explozii cromatice de pietre rafinate supuse metalului în încrengături extravagante, versatile și…periculoase, pentru că, dacă nu ai un eu pe măsură, există, oricând, posibilitatea ca ele să te poarte pe tine. Le-am dumicat în dialogul mereu cald, firesc, apropiat cu Maria Filipescu, cea care, dintre perle, coliere, brățări și broșe cu alură de epoleți care cresc, și cresc, și cresc de la an la an rămâne același om modest, frumos și necontaminat de zbaterile comercialului care ne înconjoară. Le-am savurat în cele câteva vorbe schimbate cu David Sandu, un artist suficient de mare încât să-și permită luxul rar de a se bucura de succesul elevilor lui, absolvenți ai cursului de bijuterie contemporană despre care ne povestește cu un zâmbet tipic patern.
Mai sunt multe și mulți, și departe de mine veleitatea de a fi exhaustivă. Am să spun doar că între metal și dantelă, citrină și catifea, plastic și etamină există, la AUTOR, un dialog informal, colorat, original, ritual și perfect sincronizat eclectismului din care se construiește sensibilitatea contemporană, fie ea colectivă sau individuală.
Anul acesta, însă, bijuteria însăși a avut, la AUTOR, un metatext. Un accesoriu de cuvinte în care același Dan Pierșinaru (îmi place foarte mult cum e trecut el pe post de Father, pe contul de Facebook al evenimentului) a aranjat conferințe, sesiuni de Q&A, incursiuni într-o lume a ochiului care, iată, s-a lăsat tradusă, desfăcută, deșurubată, descheiată și transpusă într-o vocabulă volatilă și accesibilă.
Nu, nu am reușit să stau la conferințe. Mi-a părut rău – pe mulți dintre vorbitori îi cunoșteam și le-aș fi purtat cu mândrie cuvintele la butonieră, prin hățișurile unei urbanități care uite că m-a chemat chiar înainte să se fi sfârști un ceas întreg și înainte să fi avut timp să-mi iau la revedere de la amfitrion. Mi-am cerut scuze într-un mail, azi dimineață, și sper să mă fi iertat. Și să recidiveze inclusiv pe partea de verb asimilat AUTOR-ului, ca să pot și eu să testez noul accesoriu al Târgului, într-o ediție viitoare.
Ce nu i-am scris este că, mai pe seară, am ieșit în oraș cu cercei lungi, designer made, în urechi. Niște discuri de turcoaz din care curg în șuvoi textil șnururi negre, acum deznodate. Îi am de la o ediție trecută. Îmi sunt simpatici, așa cum simpatici îmi sunt oamenii care îi remarcă și care mă remarcă, nu în completarea, ci în continuarea lor. Da, mi se potrivesc. Și o să-mi mai iau. Sunt omagiul meu discret, silențios ca o reverență, expediat pe adresa unor artiști pentru care bijuteria e o poveste în care oamenii obișnuiți, așa ca mine, colorează lumea cu inelele, pin-urile și epoleții lor. Și o fac mai fistichie, mai tânără, mai frumoasă,…mai tânără. Da, mai tânără 😉
Citiţi şi
Bijuteriile pentru bărbați – între tradiție, simbolism și stil personal
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Bijuteriile de aur: o istorie de fascinație și putere
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
