Nu mai știu câți ani aveam, probabil 10-11 ani, când am început să număr dalele care duceau de la poartă până la colțul verandei, unde deveneau totuna cu cimentul de sub perdeaua pe care ai mei o construiseră că să aibă un loc adăpostit: iarna de zăpadă și viscol, vara de arșița și ploile repezi și scurte. Treisprezece dale. Și s-a înfiripat atunci ideea că treisprezece o să fie și numărul membrilor familiei mele, după ce noi, trei surori, o să ne căsătorim și o să avem copii. S-a întâmplat să fie așa, să fim treisprezece.
Au trecut 40 de ani de atunci, dar eu mă trezesc că, ori de câte ori merg acasă, la părinți, abia pun piciorul în curte, încep să număr dalele care duc de la poartă până la colțul bucătăriei, care între timp a luat locul verandei. Tot treisprezece sunt dalele și noi tot treisprezece suntem, și aș vrea ca numărul asta să rămână totdeauna întreg, să nu ne vitregească cu vreo lipsă. Știu că nu e posibil, că nimeni nu trăiește veșnic, dar tălpile mele pline de pași speră să bătătorească ani mulți dalele și brațele mele să îmbrățișeze la infinit oamenii din treisprezecele meu magic. Toate avem familiile noastre, casele noastre, dar când mă gândesc la „acasă”, mă gândesc la casa în care am lăsat agățate că într-un cuier imaginar copilăria, adolescența, amintirile, primele iubiri. Mirosurile și senzațiile cele mai dragi, pe care nu le mai întâlnesc în realitate, rămân și ele acolo, cuibărite ca într-o arhivă plutitoare.
Amintirile au capacitatea și puterea de a opri timpul și a ne face să retrăim emoțiile din trecut, acolo unde totul rămâne imobil, cristalizat într-un dor cu care înveți să trăiești toată viața, pentru că nu te vindeci, te adaptezi, te resemnezi. Casele natale nu se abandonează cu adevărat niciodată. Trăiesc mereu în inimile și în gândurile noastre, chiar și atunci când nu mai sunt. Nu știu dacă vouă vi se întâmplă, dar visele mele sunt mereu acolo, aceea e, de cele mai multe ori, scena lor. Mă gândesc că, probabil, mintea mea n-a plecat niciodată definitiv din curtea cu cele treisprezece dale, că vișinul mi-a rămas mereu umbră în mijlocul verii, că fântâna semnată 14-06-1978 mi-a domolit mereu setea, că soba de teracotă în culori de cafea cu lapte, cumpărată de tata la Domasnea, mi-a încălzit toate iernile, că icoana din camera mea, o Maica Domnului cu pruncul în brațe, ascultă și acum rugăciunile mele.
Casa părintească e mereu vie, mereu prezentă, din ea îți amintești fiecare detaliu, fiecare bucurie și fiecare tristețe, o iubești până la sfârșitul zilelor tale.
„Casa nu e un loc, e un sentiment”, zice Cecilia Ahern. Așa o simt și eu, ca pe un sentiment dulce, nostalgic, ca pe o iubire care nu se topește și dispare atunci când alta, mai frumoasă, mai cochetă, mai confortabilă îi ia locul.
Și, atâta timp cât mama mă întreabă ce vreau să-mi gătească bun și tata mă roagă de zeci de ori să-mi iau papucii în picioare ca să nu răcesc pe gresia din bucătărie, o să mă simt mereu un copil care se întoarce acasă.
Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
Momentul băieților în fața oglinzii din baie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
