Ţie ţi se întâmplă câteodată să-ţi pui întrebări existenţiale de genul „Ce a fost excepţional sau memorabil în viaţa mea de până acum?” sau „Am iubit cu adevărat?”, „Am primit iubire?”, „Am fost demnă de ea sau ea de mine?”, „Am făcut tot ce trebuia să o păstrez?”, „Am ieşit la rampă în lumina reflectoarelor, mergând pe covorul roşu?”, „Care-i rostul meu pe lume?”, „Mi-au ieşit din prima încercările?” Ntz! Nici măcar din a doua! Pfff… „Păi, de ce? Unde am greşit?”
De cele mai multe ori ne amăgim că suntem „on the right path” şi, mai devreme sau mai târziu, lucrurile bune din viaţă trebuie să ni se întâmple şi nouă, pentru că, nu-i aşa, toţi ne naştem cu dreptul divin la fericire. Dar nu se întâmplă deloc aşa!! Dar deloc!
Oare ce ar trebui să faci când vezi că nimic din ce plănuieşti cu viaţa ta nu iese aşa cum vrei? Când scenariul vieţii îţi este refuzat de producătorul suprem pe motiv de fonduri insuficiente. Iar dacă nu ţi-l refuză, oricum te pune să-l refaci, ca să te încadrezi în bugetul auster.
Şi ca să-i faci pe plac începi să tăi din visuri, să ciopârţeşti povestea vieţii, până ajungi să nu mai recunoşti nici personajele, nici întâmplările din cauza atâtor renunţări şi ajustări. Şi în momentul ăsta simţi cum urcă în tine revolta, pentru că nu poţi fi fericit dacă există o prăpastie enormă între viaţa ta reală şi cea netrăită, din visurile tale.
Ne pricepem de minune să facem planuri şi să ne imaginăm viaţa perfectă. Avem mai toţi diplome pe care stă scris „magna cum laude” la cursul de scenaristică. Ce mai, „dreameri” perfecţi suntem, pe culoarele sinuoase ale destinului. Dar uităm cu desăvârşire de amănuntul esenţial, ăla care îţi deraiază traiectoria şi visurile, şi anume componenta deloc neglijabilă numită realitate, care face ca drumul de la A la B să nu fie aşa lin cum îţi imaginezi sau cum îţi doreşti să fie. Dimpotrivă, îl face al naibii de greu şi „almost ugly” pe alocuri.
Şi ajungi la concluzia că aproape nimic din ce ai plănuit cu viaţa ta nu a ieşit exact aşa cum ţi-ai dorit. Uneori mai iese ce visezi, dar niciodată aşa cum visezi. Sesizaţi diferenţa.
Te ataşezi de planurile pe care le faci, aşa cum te ataşezi de copilul căruia îi dai viaţă. Dar ele refuză cu obstinaţie să se materializeze în forma dorită de tine. De multe ori faci opriri în staţiile visurilor, le pui la zid şi le supui unor interogatorii interminabile. Degeaba! Tot ceea ce auzi drept răspuns este doar ecoul vocii tale, plin de regretele neîmplinirilor. Şi mai avem un nărav. Ne place să batem la uşi închise. Şi pierdem ani de zile stând în faţa lor, deşi este mai mult decât evident pentru oricine că nu se vor deschide.
Prin prisma alegerilor greşite pe care le facem, avem parte de perioade grele în viaţă, când sufletul ne este îngenuncheat şi târât prin noroi, iar inima încetează să mai bată. Îţi trebuie apoi ani de zile să te repliezi, să-ţi aduni sufletul cu făraşul şi să încerci să-l repari. Plăteşti sume exorbitante pentru reparaţii şi faci credite pe care apoi cu greu reuşeşti să le achiţi.
În astfel de momente, te aşezi la masă cu Dumnezeu şi îl întrebi cu obidă: „de ce eu?” „de ce tocmai eu?” Niciun răspuns. „Mie când o să-mi vină rândul să-mi trăiesc viaţa pe care am visat-o? Vreau lucrurile alea magice, stropite cu praf de stele!” Linişte totală.
Încerci să-i spui că ce trăieşti acum nu simţi că este viaţa ta! Că te simţi un „outsider” în ea, iar suma zilelor devine uneori o povară prea greu de suportat. Că nu te mai simţi viu. Că simţi totul ca pe un surogat de o calitate foarte slabă, care îşi pierde gustul şi aroma cu fiecare zi care trece. Că ţi-ai pierdut inclusiv acea „joie de vivre”. Şi că ai obosit să tot fii răsucit pe toate părţile în malaxorul vieţii şi nu mai vrei să simţi gustul dezintegrării fiinţei în mii de particule. Nu vrei decât să arunci peste bord tot balastul şi să te restartezi pe alte coordonate.
Nu mai vrei întuneric, vrei să vezi pe unde calci în viaţa ta, pentru că te-ai împiedicat şi ai căzut de prea multe ori, iar genunchii tăi sunt praf şi deja nu mai suportă alte căzături. Vrei să ştii unde este întrerupătorul ca să poţi aprinde lumina, pentru că bezna a devenit prea densă şi nu ai primit în dotare faimoşii ochi de pisică.
Şi, da, ai cam obosit să tot bâjbâi prin zeci de variante ale aceleiaşi existente, ca şi când te-ai afla în faţa unor uşi glisante, iar întâmplările din viaţa ta se schimbă la 360 de grade, în funcţie de abilitatea ta (măsurată în secunde), de a trece sau nu de uşile alea la momentul oportun.
Păi cum să nu-ţi vină să îl tragi de guler pe „God almighty” şi să îi spui pe un ton nervos-decisiv: „dom’le, aş vrea să laşi naibii scenariul ăla aşa cum îl scriu eu, să nu mai faci modificări substanţiale decât dacă sunt „fucking” extraordinare, pentru că mi-ar plăcea să ştiu că ceva bun se va întâmpla începând de ACUM, iar expresia „o să fie bine” nu a devenit doar un şablon mult prea uzitat, care şi-a pierdut semnificaţia, da? Iar eu voi ajunge acolo unde îmi doresc, aşa cum scrie în partitura mea. Deci, fără ştersături şi adăugiri pe margine, ai priceput?”
Şi chiar dacă ştii prea bine că piedicile nu vor înceta să apară, măcar să afli ce riscuri trebuie să-ţi asumi! Sau cât mai durează provocarea. Şi mai vrei să ştii câte sute de obstacole mai ai de depăşit până când viaţa ta reală să coincidă cu cea trăită în adâncul sufletului şi aşa cum ţi-o imaginezi în vis, pentru a putea fi cu adevărat fericit.
Pentru că, nu-i aşa, nu putem trăi la nesfârşit o viaţă pe care o simţim că nu ne aparţine cu adevărat!
Guest post by Larisa Opriș.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
