– continuare de aici –
Am acceptat! Se întâmplaseră prea multe într-o singură zi, multe și neașteptate… Am acceptat fără să-mi iau răgazul cu care mă obișnuisem înaintea oricărei decizii, oricât de mici. Cel puțin, după divorț, așa procedam, îmi propusesem să nu mă mai grăbesc vreodată ca fata mare la măritat și totuși… uite-mă acum!
Nu-i spun fiului meu nimic. În ziua întâlnirii, cu senzația că sunt o hoață, mă strecor din casă, fără să fiu observată. Roșeața naturală din obraji și machiajul o idee mai atent m-ar fi dat, cu siguranța, de gol! Merg pe stradă, oarecum năucă, și de-abia acum mă gândesc la toate… în primul rând, de ce am acceptat? Niciodată nu am făcut o astfel de nebunie, nici măcar când vârsta își cerea drepturile. Sau poate că am făcu altele – un copil la nici 20 de ani! – și nu am mai avut loc și de asta. Nu-l cunosc. Sau poate faptul că e șeful fiului meu îi conferă o oarecare umbră de încredere în ochii mei??
Trec prin fața unei vitrine și, ca niciodată în mulți ani, sunt atentă la imaginea pe care aceasta o răsfrânge spre stradă. Îmi analizez silueta și, nu știu de ce, dar fix acum îmi dau seama că ar fi trebuit să mă reapuc să fac mișcare! Cum de femeile fix înainte de prima întâlnire își „aduc aminte” că au un corp ce trebuie întreținut nu doar cu cosmeticale, nu știu, dar uite că nu fac excepție nici eu.
sursă foto: wonderslist.com
De altfel, inutil să mai spun că o primă întâlnire la 40 de ani poate fi mult mai penibilă decât una la 16. Căci nu mai are nimic din inocența acesteia, dar are totul din stângăciile-i caracteristice… așa că, la mijlocul drumului, mă opresc. Unde naiba merg eu? Nu ar fi mai înțelept să fac cale întoarsă? Ce-mi trebuie mie complicații?? Nu pot să-mi fac și eu, ca toate prietenele mele singure, un iubit virtual cu care să-mi petrec timpul liber și să-mi amăgesc nevoia de comunicare, tandrețe și înțelegere din partea unui bărbat? Nu, se pare că nu pot, așa că nici să mă întorc din drum nu-mi vine.
Ajung în fața cafenelei și ezit iar. Dau să intru, mă răzgândesc, mă întorc cu spatele și mă frământ în gol… El însă e deja înăuntru! Mă vede și-mi face semn cu mâna… Aoleu, ce mă fac, ce mă fac?? Se ridică de la masă și vine spre mine. Ochii lui negri restabilesc conexiunea invizibilă pe care – acum îmi dau seama – o creaserăm încă de la primele întâlniri întâmplătoare, poate de aceea are ceva atât de familiar… Realizez că este foarte înalt. Cămașa albă, ușor descheiată la gât, la limita eleganței însă, îmbracă un corp armonios, dar puternic, căruia, se vede de la o poștă, nu-i sunt străini nici sacii de box și nici ganterele. Mă ia cu groază… pare mai apropiat de vârsta fiului meu decât de vârsta mea, iar eu nu mai sunt tocmai o tinerică… Însă nu-mi mai pot dezlipi ochii de la el. E acel gen de bărbat pe care simți o nevoie imperioasă de a-l privi cu lăcomie, direct, fără disimulări, practic, de a-l admira cu gura căscată. Regret că nu este expus într-un muzeu, așa m-aș putea holba liniștită la el, fără să par vreo psihopată proaspăt scăpată de la ospiciu. Blugii cu croială clasică par a fi fost inventați și scoși pe piață special pentru el… Mă ia cu amețeală și mă rog să nu fac vreo gafă, să nu mă-mpiedic, să nu-mi agăț fusta sau geanta de vreun scaun sau să nu mă ciocnesc cu cineva… Doamne, e atât de aproape!
– Sărut mâna, te așteptam! Mă bucur că ai venit.
Și, netam-nesam, mă sărută pe ambii obraji, de parcă am fi fost cei mai buni prieteni. Gestul lui cu iz „camaraderesc” mă ia prin surprindere și îmi displace puțin, semn că mintea mea deja a luat-o înaintea vieții, croindu-și fel de fel de scenarii și iluzii.
Mă conduce galant la masă, îmi ia haina, așteaptă să fiu gata să mă așez și-mi potrivește scaunul, după care se așază și el, în fața mea. Sunt atât de aproape de el, că-mi vine să leșin. Miroase a parfum cald, amărui, amestecat cu o notă vagă de tutun. Cu alte cuvinte, combinația letală! Îmi ia mâna îndrăzneț – dă-le încolo de etape, arde-le, ignore-le, că nu mai avem „toată viața” înainte – o sărută tandru și-mi zice parcă amuzat:
– Nu mă recunoști, așa-i?
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Este rar ca bărbații să aleagă lângă ei o femeie profundă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
