Încep acest material formulând clar şi răspicat faptul că întotdeauna, în orice ecuaţie, în calculele, părerile şi deciziile mele, cel mai mult contează copilul. Al meu, al celuilalt, al tuturor. Când am de făcut o alegere şi e la mijloc un copil, întotdeauna mă gândesc mai întâi la urmările pe care alegerea mea le va avea asupra copilului. Mi s-a întâmplat să mă dezavantajeze groaznic şi să-mi muşc mâinile de ciudă… dar am ales ceea ce cred că ar fi ales şi copilul dacă ar fi avut putere de decizie.
Am fost fără voia mea spectatorul unei scene desprinsă dintr-un film. Mi-am amintit povestea pentru că zilele trecute m-a abordat cineva exact pe aceeaşi temă şi mi-am promis să v-o povestesc şi vouă. Mai ales că întâmplarea a făcut să urmăresc scena până la final…
La un moment dat, am fost martora unei discuţii în care o doamnă, mai degrabă duduie aflată în cea mai mare dilemă a existenţei ei, i se plângea unei organizatoare de evenimente. Duduia noastră (o să-i spun aşa, ca să ne fie mai uşor să o identificăm în poveste – cred că deja e clar pentru toată lumea că nu vorbim despre o prietenă de-ale mele, pentru că, dacă mi-era prietenă, nu mai avea demult astfel de dileme… prietenele mele ştiu!!! – a fost invitată la un eveniment de familie în calitatea ei de persoană publică. Până aici, nimic ieşit din comun. Doar că la acest eveniment a fost invitată şi fosta soţie a iubitului ei. Care fostă soţie mai avea şi calitatea de mamă a unicului lor copil… Iar doamna mamă l-a rugat pe domnul fost soţ, tată de copil, să le însoţească la acest eveniment pentru părinţi şi copii, iar domnul tată a şi acceptat. Duduia nu reuşea să se poziţioneze nicicum în această ecuaţie… şi nu contenea cu întrebările, retorice de altfel, pentru că veneau intr-o avalanşă în care n-ar fi putut să-i răspundă nimeni nici dacă ar fi vrut! El o să stea cu ele sau cu mine? Şi eu ce o să fac în timpul ăsta? Cum ar trebui să mă îmbrac ca să-i atrag atenţia? Dar nu poate doamna să se ducă împreună cu fetiţa şi noi să mergem împreună şi să ne întâlnim acolo, iar el să stea şi cu mine şi cu ele? Pe mine nu m-ar deranja foarte tare să stăm toţi la aceeaşi masă pentru că eu oricum arăt mai bine… Şi ce-o să creadă lumea… n-o să ştie nimeni că de fapt noi suntem oficial împreună, că el e despărţit de patru ani de femeia aceea… Şi a ţinut-o aşa într-o mare dilemă.
După aproape două săptămâni, am fost şi eu la evenimentul cu pricina. Evident, am stat cu ochii pe subiect. Domnul a însoţit copila şi fosta soţie (era un eveniment care îi viza pe “mami şi pe tati”), au stat la aceeaşi masă, elegant, decent, cu un copil fericit să fie flancat de cei doi părinţi. Duduia îmbrăcată ca la nuntă a reuşit performanţa de a ieşi în evidenţă la categoria aşa nu, a făcut botic toată după-amiaza şi a stat cu ochii pe ceafa iubitului, care n-a întors capul nici măcar o secundă…
Poate că duduia ar fi câştigat brusc statutul de domnişoară drăguţă şi finuţă dacă ar fi avut buna inspiraţie să stea acasă. Oricum nu avea nicio treabă cu evenimentul în cauză şi mie cel puțin mi-ar fi câştigat simpatia dacă ar fi luat decizia să nu-şi mai complice existenţa, nici pe a ei, nici pe a celorlalţi doi, ca să nu mai vorbim de copilul aflat la mijloc.
Nu înţeleg de ce în astfel de situaţii oamenii nu ştiu să facă pasul înapoi. Atunci când intri într-o relaţie cu o persoană în viaţa căreia există un copil, trebuie să-ţi asumi faptul că acel copil este pe primul plan în ordinea priorităţilor. Că, dacă bărbatul pe care tu îl iubeşti ca pe ochii din cap primeşte un telefon la miezul nopţii, trebuie să fugă în celălalt capăt al oraşului, unde poate o voce disperată îl cheamă să-şi ajute copilul. Dacă îl iubeşte pe bărbatul acela cu adevărat, o să-l ajute să plece mai repede de lângă ea.
La fel, orice bărbat care se îndrăgosteşte de o femeie care creşte un copil trebuie să ştie că femeia aceea ar fi în stare să se lege cu părul de un copac şi să-şi ţină copilul în braţe dacă vine viitura, în loc să-l ţină de mână pe el. Dacă bărbatul acela o iubeşte cu adevărat, o să-i ţină în braţe pe amândoi până trece pericolul.
Dragostea şi apartenenţa nu au nicio legătură cu proprietatea şi expunerea. O relaţie are nevoie de multa grijă, de multă atenţie. Iar o relaţie în care e la mijloc un copil dintr-o altă relaţie e ca o cutie pe care scrie mare FRAGIL!!! Şi când pui mâna pe ea, trebuie să ştii şi să înţelegi exact ce iei în braţe.
Pe Mirela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
