Dimineață. 8 și un pic. Rochie superbă, albă cu maci mari, roșii. Pantofii și ei, o minunăție. Roșii. Stiletto. Și, cireașa de pe tort, ochelarii de soare pe care mi i-am luat acum două săptămâni și de care sunt tare mândră, că-s frumoși de mor. Ce dacă mama îmi spune că arăt ca o muscă? Mie îmi plac și pace. Așa că la 8 și un pic ies pe stradă plină de emfază, ca o doamnă bine și fudulă ce sunt.
Pe vânt puternic, nici doamna nu rezistă
Părul în vânt. Din când în când câte un fir mi se lipește de buze și încerc să îl îndepărtez cu limba, că mă gâdilă și strică tot fengshuiu’. Nu reușesc. Pe șest, tot cu limba, îl bag în gură și apoi îl scuip. Ca nu care cumva să mă dau de gol și să vadă lumea că nu sunt o damă bine. Ajung în fața clădirii. Ce bucurie. Mă pot admira din nou în ferestrele mari. Toc-toc, pe trotuar.
El fatal, eu în limbă… la propriu
Îl văd. Mișto. Subțirel la mijloc. Înalt. Brunet. Impecabil. Puțin boem, cu țigara în colțul gurii. Îmi aruncă un zâmbet de băiat rău, care îmi topește sufletu’ de prințesă neconsolată. Exact la momentul oportun, ochelatii cad puțin de pe ochi, în jos, pe nas. Și tocmai când vântul se oprise, părul stătea cuminte, poșeta se bălăngănea perfect în mâna dreaptă și noi eram în plin ritual de împerechere oculară, pooooc. Mă întind cât sunt de lată (că sunt mai mult lată decât lungă) exact în fața lui. Pantoful stâng, în atac, unde?… înspre stradă. Tocul celui drept trona învingător și ironic în spațiul dintre dale. Poșeta, cât colo, și lângă ea, cartea despre bărbații care se însoară cu scorpii. Secretul meu fusese divulgat. Julită în genunchi, cu ciorapii rupți și părul vâlvoi, îmi fac loc printre rușine și durere și mă ridic.
Secretul domnișoarelor necăsătorite, dat în vileag
Singurii care nu m-au părăsit în acel moment greu au fost, să nu îmi vină să cred, ochelarii. Nu s-au mișcat niciun centimetru. Cred că nu am iubit niciodată mai mult decât atunci un obiect Măcar nu mi se vedea rușinea în ochi. Era destulă pe restul corpului. Până și ea râdea de mine. Că și el tot asta făcea, în timp ce mă aduna de pe jos, ca un gentleman adevărat. Îl înțeleg și l-am iertat că râdea isteric, mai ales atunci când a luat cartea de pe jos și mi-a spus: ”Deci cu asta se ocupă domnișoarele necăsătorite în timpul liber. Își pregătesc strategia de atac. Bine că de acum știu, ca nu care cumva să cad în capcană.”
Totu-i bine când e rost de râs
I-am mulțumit, mi-am ridicat și mai tare ochelarii pe ochi și am plecat șontâc-șontâc înspre birou. Vezi, mamă, ce bine că mi-am luat ochelari mari cât fața? Ce mi-ar fi acoperit altfel rușinea? Plecasem în glorie și ajungeam ca o Cenușăreasă care tocmai își sufleca mânecile ca să se pună pe frecat podele. Odată ajunsă în regatul corporației, mi-am pus șoșonii pe care îi țin mereu sub birou, am aruncat ciorapii rupți și-am început să râd în așa hal de s-au adunat toate în jurul meu.
Cum mi-am salvat colegele de la o zi de muncă
Și uite așa ne-am bucurat noi vreo jumătate de zi, apoi am luat prânzul, apoi ne-am mai bucurat puțin și s-a făcut ora 6, când am plecat fiecare la casa ei. Eu în șoșoni, bineînțeles. Dar cu ochelarii mei de soare pe ochi, singurii care nu m-au lăsat la greu și m-au iubit pe când eram în mizerie. Și fetelor, credeți-mă, vi se poate întâmpla și vouă. Așa ca faceți bine și cumpărați-vă o pereche de ochelari care să vă acopere rușinea, în caz de nevoie.
Citiţi şi
Lucrezi de acasă? Iată cum să îţi creezi spaţiul perfect pentru muncă
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
