Am iubit dintotdeauna orașele mari, adevăratele metropole. Am fost fascinată de lumini, de oameni. Adoram luminile alea multe de la mașini, de la ferestre, de pe stradă. Privesc și acum fascinată farurile de la mașini și visez. Ascult muzică și o lacrimă se prelinge ușor pe obraz.
O căldură puternică începe să mă sufoce. Aerul devine greu și nu mai pot să respir. Respir sacadat. Simt că picioarele nu mă mai ascultă. Căldura coboară și o simt până în vârful degetelor. Inima bate haotic. Simt ca și cum viața se scurge ușor și pierd controlul asupra propriului corp. Mă sufoc. Toate acele lumini vin spre mine. Mă acaparează și simt că mă prăbușesc. Teamă, multă teamă, senzație de leșin, senzația unui atac de cord. Toate, toate le simt. Îmi este frică. Atac de panică! Îl știu, îl recunosc și nu pot să îl opresc. Până acum l-am învins de fiecare dată. Am învins mereu până în acest moment. Nu mai pot să merg și mă sprijin cu spatele de un zid. Simt că întregul corp cedează.
“Ești bine? Ai nevoie de ajutor? Vrei să sunăm pe cineva? Părinții? O prietenă? Un prieten?”.
Un grup de tineri mă văd, iar unul dintre băieți vine să mă ajute. Îmi este greu și să vorbesc, apuc doar să îi spun “atac de panică”.
“Respiră. N-ai să pățești nimic. Trage aer în piept. Te asigur că-ți vei reveni”.
Şi, da, știu că îmi voi reveni. Și totul va decurge ca și când nu a fost nimic deosebit. Am mai trecut prin asta, dar am știut să îl controlez, să îl blochez, să îl parez.
Citiţi şi Cum ne ţinem inima departe de suferinţe
Ah, acesta a venit mai puternic și mai dur ca niciodată. Și parcă a durat o veșnicie, deși au trecut abia 20 de minute de la ultimul apel telefonic. Și râd. Și maschez totul. Trag aer în piept, mulțumesc și plec. Refuz orice alt ajutor. Sunt poate prea mândră, prea încăpățânată, vreau prea mult să arăt că pot. Încă nu știu să spun nu și să opresc orice îmi face rău. Și plec zâmbind ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deși acum știu că poate reveni cu și mai multă putere cu și mai multă groază.
Știu, sunt singură și realizez că nu contează cine ești și câte persoane ai în viața ta, ce și cine provoacă atacurile de panică, contează că ești singur, iar atunci când ai mai mare nevoie, un străin îți poate salva viața. Și știu că atacurile de panică sunt cuvinte nespuse, emoții reprimate și dureri ascunse, dar încă nu am curajul și puterea să recunosc, să vindec…
Guest post by Ioana
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
