Pe 18 august, când nici nu se lămurise bine situația vieților distruse de atentatele teroriste de la Barcelona și Cambrils, comise de o rețea de militanți marocani, ministrul de externe Teodor Meleșcanu anunța senin că România a făcut o ofertă privind relocarea a 1.942 de refugiați aflați în Grecia și Italia.
La prima vedere, nimic altceva decât onorarea unui angajament de solidaritate europeană, în virtutea căruia au fost deja aduși în România alți 700 de refugiați. Ar fi vorba, de altfel, de tabere de triere a refugiaților, care nu vor rămâne obligatoriu în România, dacă vor fi primiți de alte țări din UE. Dar dacă nu vor fi primiți? Atunci s-ar putea să rămână la noi sau să încerce să forțeze frontierele statelor care nu-i vor, știut fiind faptul că refugiații, de război sau economici, vor, de fapt, să trăiască în țările bogate din vestul UE, nu în cele mai puțin atractive din Est.
Deocamdată, nimeni nu se alarmează, dat fiind numărul redus de migranți din România și probabilitatea ca aceștia să se deplaseze către Vest, doar că lucrurile trebuie privite în context.
În primul rând, deși este firesc să ne asumăm și noi o parte din povara migranților care au luat cu asalt Italia cu bărcile lor pneumatice, ar trebui să ne întrebăm totuși până unde suntem dispuși să extindem solidaritatea europeană. Dacă noi nu ne vom gândi, o vor face alții pentru noi, nu în ultimul rând europarlamentarii, care au deja idei care s-ar putea să nu ne convină. Vicepreședinta „verzilor” din Parlamentul European (Green-European Free Alliance), Ska Keller, propune ca „sate întregi din Siria” să fie mutate în Europa de Est, pentru ca refugiații să se poată simți ca acasă, printre ai lor. Nicio secundă nu s-a gândit distinsa europarlamentară să-i întrebe și pe est-europeni dacă vor să găzduiască sate întregi de oameni care aparțin unei culturi diferite. Deși Angela Merkel a anunțat deja acum câțiva ani că „multiculturalismul a murit”, pentru că a fost, de fapt, contraproductiv, el a rămas un fel de mantra pentru Stânga europeană, promotoare a unei corectitudini politice cu efecte perverse. O simțim și la noi în discursul vehement care refuză orice analiză complexă a prezenței migranților în țările europene. Angela Merkel a avut dreptate să respingă multiculturalismul, pentru că toată lumea a putut vedea că el nu a dus la o mai bună integrare a migranților în țările occidentale, ci la crearea unor enclave în care civilizația și cultura acestor țări era stigmatizată, ceea ce a dus la probleme de integrare și la crize identitare în rândul tinerilor născuți în familii de emigranți musulmani. Din rândurile lor au provenit, de altfel, numeroși autori ai atentatelor teroriste care au avut loc în Europa din 2005 (anul atentatelor de la metroul londonez) încoace. Ar trebui deci să ne gândim că orice comunitate care se constituie în enclavă civilizațională poartă în ea germenii unei revolte identitare care poate izbucni sub forma unor atentate teroriste. Sigur vicepreședinta Verzilor din PE nu a luat în calcul această posibilitate, deși faptele ar fi obligat-o s-o facă. Și pentru că știm deja cum au evoluat enclavele culturale generate de multiculturalism în Occident, ar trebui să ne gândim și noi ce politică vrem să aplicăm în cazul în care numărul migranților musulmani s-ar înmulți.
Mulți mă vor întreba de ce îmi fac probleme, de vreme ce sunt atât de puțini migranți musulmani în România, și de ce ar fi prezența musulmanilor o problemă.
La prima întrebare răspund cu analizele unor jurnaliști străini, de la The Times și La Stampa, căci ai noștri nu poți fi scoși din suita lui Dragnea, care au văzut în recentele evenimente din Marea Neagră și de la granița cu Serbia semne că România ar putea deveni o nouă rută de acces al migranților spre UE, având în vedere închiderea rutelor ce trec prin Mediterana. Deși ministrul Meleșcanu ne asigura că Romania „participă masiv la operațiunile din Marea Neagră pentru oprirea fluxului de refugiați”, iată că nu o face prea eficient, de vreme ce pe 11 august, 69 de migranți sirieni și irakieni au ajuns la Mangalia cu o ambarcațiune de pescuit din Turcia, iar pe 20 august, au mai sosit, pe o ambarcațiune similară, 70 de migranți, aproape toți sirieni. Situația s-a tot repetat de atunci, cu bărci mai mici, dar autoritățile nu par să se fi alarmat. Informații exacte nu există și nimeni nu se ocupă să le afle.
Oficial, scrie Hotnews, în primele șase luni ale anului, poliția de Frontieră a prins 1.437 de străini care voiau sa intre ilegal în țară, adică de aproape trei ori mai mult decât în aceeași perioadă a anului trecut. Săptămâna trecută, ne amintim, două mașini cu migranți ilegali și călăuze sârbe au spart chiar barajul rutier de la frontiera româno-sârbă. Dacă privim, așadar, dincolo de cifrele absolute la trend-ul care se desenează înaintea ochilor noștri, nu ar fi exclus ca România să devină cu adevărat, cum scria The Times, o rută alternativă a traficanților de oameni. În fond, Spania a avut deja această soartă, fiind asaltată de un număr de trei ori mai mare de migranți, în urma închiderii rutelor ce treceau din Libia în Italia, ca urmare a măsurilor dure luate de italieni împreună cu autoritățile libiene. Mă îndoiesc că autoritățile locale din România, pe care cade greul gestionării migranților, sunt pregătite pentru a face față unui asemenea fenomen. În 2015, entuziasmul nemților față de puhoaiele de refugiați primiți cu brațele deschise de „Mama Merkel” s-a transformat în reticență în momentul în care autoritățile locale cărora le-au fost repartizate au constatat că nu pot face față problemelor. În Italia, tensiunile dintre localnici și migranți s-au accentuat pe parcursul anilor, nu s-au atenuat, dovadă fiind conflictele recente de la Roma între italieni și refugiați aflați în competiție pentru locuințele sociale. Dacă nemții și italienii nu s-au descurcat, vom fi oare noi mai eficienți? Crede cineva cu adevărat așa ceva, când noi nu suntem în stare să rezolvăm nici măcar problemele noastre, cum ar fi cea a copiilor instituționalizați, de pildă?
În al doilea rând, cu toată dorința noastră de a trăi în bună pace cu toate națiile, nu se poate trece cu vederea faptul că migranții musulmani sunt purtătorii unei religii care predică războiul sfânt -djihadul – împotriva celor care nu sunt musulmani și nu se convertesc la Islam. Citatele din Coran sunt deja binecunoscute pentru cei care vor să se documenteze. Că milioane de musulmani trăiesc în pace cu cei de alte religii în UE și SUA se datorează doar faptului că ei preferă să ignore aceste Sure din Coran, nu faptului că aceste îndemnuri la anihilarea „necredincioșilor” – adică a creștinilor și a evreilor – nu ar exista. Este bine să știm acest lucru, atunci când gândim o politică de integrare a migranților, adică să fim pregătiți ca unii dintre ei, din propriile lor motive, să se lase atrași de promotorii djihadului din cadrul ISIS. O viziune idealistă nu ne-ar face niciun bine, ceea ce nu înseamnă că trebuie să refuzăm ajutorul umanitar refugiaților de război. Trebuie doar să-i monitorizăm atent și să ne asigurăm că nu vor crea enclave generatoare de terorism. Adică să fim pragmatici, nu sclavi ai ideologiei. Iar cedarea în fața presiunilor exercitate de comunitățile musulmane până la negarea propriei noastre culturi, cum se întâmplă în Occident, cel mai recent caz fiind cel al companiei Lidl, care a șters în photoshop crucile de pe bisericile grecești prezentate pe etichetele de brânză haloumi, este absolut dezgustător, cum este și interzicerea cărnii de porc în cafenele, școli și grădinițe din Germania și Austria – căci nu poți modifica realitatea și nega tradițiile, fie și culinare, pentru că așa dictează noii veniți. Imaginați-vă că o companie ar scoate semiluna de pe pachetele de curmale provenite din Orient, de pildă. Nu ar lua foc comunitățile de migranți? Poate că Michel Houllebecq nu exagera cu nimic în recentul său roman Supunere, care ar fi meritat o discuție aplicată în mediile culturale românești. Mai ales că Islam tocmai asta înseamnă – supunere.
Din toate aceste motive, cred că am avea nevoie de o dezbatere publică pe tema raportării la valul migrator din Nordul Africii și din Orientul Mijlociu, nu numai pentru că putem deveni o țară de tranzit pentru un astfel de val, ci și pentru că problema integrării acestora și a supraviețuirii civilizației europene se pune deja la nivelul UE și nu o putem ignora. Ca să nu mai vorbim de efectele pe piața muncii și cele asupra bugetului UE, restrâns deja în urma ieșirii Marii Britanii din UE. Trebuie să avem o poziție proprie, să fim o voce în dezbaterea europeană, dar pentru aceasta ar trebui să avem propria noastră dezbatere internă. Care este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Nu este o problemă ușoară, ci una extrem de complexă, iar găsirea unei soluții care să împiedice destabilizarea țărilor europene pare deocamdată să depășească capacitățile de analiză și acțiune ale liderilor europeni. Iar în privința liderilor noștri, nu putem avea nicio nădejde: sunt atât de corupți și putrezi, încât probabil ar accepta orice compromis dacă s-ar dovedi profitabil pentru ei. Amintesc doar cazurile Zaher Iskandarani și Omar Hayssam, care au prosperat în România făcând afaceri ilegale și oneroase cu lideri ai PSD. Iskandarani a fugit, iar Hayssam se află în închisoare, dar partenerii lor de afaceri români se află încă în poziții influente. Amintesc și ușurința cu care Victor Ponta a cedat un spațiu considerabil în Nordul Capitalei pentru construcția unei imense moschei finanțate de Erdogan. O moschee nu este însă doar un loc de rugăciune, ci și un centru de studii, asupra căruia statul român nu are niciun control. Cum Erdogan numai lider democratic nu este, cum am putea să fim liniștiți că moscheea finanțată de el va fi pur și simplu un așezământ social și academic? Nu putem deci fi siguri că suntem apărați de conducătorii țării, când ei provin dintr-o clasă clasă politică atât de coruptă și de lipsită de scrupule, cu antecedente îngrijorătoare de colaborare cu interlopi de toate credințele. Aceasta este poate cel mai grav aspect al problemei, dar și singurul pe care l-am putea corecta la vot. Cu condiția, desigur, să nu ne lăsăm înșelați de discursul lipsit de realism și dominat de o corectitudine politică insidioasă, care împiedică o dezbatere documentată. De unde însă dezbatere documentată pe tema unui pericol deocamdată ipotetic, de vreme ce noi nu avem o dezbatere serioasă nici măcar pe temele de actualitate internă? Doar nu veți susține că propaganda mogulească de la televiziunile „de știri” este echivalentă cu o dezbatere publică.
Morala acestei istorii este că suntem vulnerabili la orice șoc venit din exterior – de la presiunile Rusiei la cele exercitate de un posibil val de migranți – din cauza deficiențelor noastre interne. Adăugăm la acest avertisment și lipsa totală a unei strategii identitare care să nu eșueze în naționalism primitiv, discurs xenofob și lozinci anti-Bruxelles și avem tabloul unui potențial dezastru. Nu ne rămâne decât să sperăm că „barbarii” nu vor veni, cum nu au venit nici în poezia lui Konstantinos Kavafis de la care am împrumutat titlul acestui articol. Vom rămâne cu răul pe care îl cunoaștem și pe care ne dovedim incapabili să-l contracarăm, mulțumiți că el nu este amplificat de elemente externe. Și nu vom discuta despre strategii și politici de contracarare a valului migrator, fie el și ipotetic, pentru că nu ne putem hotărî dacă răul cel mare vine dinafară, de la „barbari”, sau de la „ai noștri”. Drept urmare, barbarii – de pretutindeni, uniți – sunt foarte aproape de victorie.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gulliver în țara afinităților peiorative
50 de fete din opt sate au participat la Tabăra fetelor neînfricate
Cu ironie, fără filtre – Triangle of Sadness
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
